Where to now?

Despre doftori și alți demoni

2010-10-09T01:22:00.008+03:00

Aș vrea să pot spune că absența mea din lumea virtuală s-a datorat doar instalării în noua locuință, însă adevărul e că n-am apucat să mă bucur prea mult de luminoasa încăpere. Pe la jumătatea drumului către finalizarea ”ritualului”, în toiul amplelor lucrări de curățenie generală, m-am văzut nevoită să mă confrunt cu o premieră nedorită pentru mine, și anume spitalizarea. Musai să menționez că am o oarecare reticenţă (dacă nu chiar teamă) față de medici, cultivată de-a lungul timpul de experiența apropiaților cu medici de-o competență indoilenică, și alimentată și de poveștile de groază de la știri.
Mi-am mai schimbat părerea, după ce am îmbrăcat haina bolnavului. Nici n-am știut ce m-a lovit. După o scurtă agonie, neavând medic de familie în Cluj, am hotărât să păşesc în dimensiunea ER-ului românesc, adică UPU. Pentru cei ce nu știu, acronimul înseamnă Unitatea de Primire Urgențe. Spre surprinderea mea, m-au luat de îndată ce am ajuns și am terminat de completat formularul. Probabil termometrul care indica 40,6 a fost elementul persuasiv. În ciuda anxietății generată de dureri, analize, consultații peste consultații și perfuzii, am simțit totuși că eram pe mâini bune. Medicii au fost tare drăguți și simțeam că-și dau interesul să afle ce e neînregulă cu mine.
În timpul petrecut acolo m-am confruntat și cu un alt demon, cel numit Răbdare. Răbdarea nu e deloc unul din punctele mele forte, dar atunci am reușit să nu mă pierd cu firea. Nici nu știu cum au trecut cele câteva ore de privit pe pereți, până la terminarea perfuziei, iar apoi până la primirea rezultatelor analizelor. Eram febrilă și dezorientată de faptul că eram pe un teren străin. Asta cumva mi-a încetint fluxul gândurilor și am așteptat, fără să cârtesc, deznodământul.

Într-un final mi s-a comunicat că voi fi transferată la Chirurgie 1, unde urma să fiu operată de apendicită acută. Bănuiam eu că asta e, dar așa aș fi vrut să nu aud confirmarea. La nici două ore după internare eram deja în sala de operații. Deși îndepărtarea apendicelui e ceva de rutină, eram destul de speriată, doar operația e operație, spitalul e spital, iar eu nu mai trecusem niciodată printr-o asemenea experiență. Tremuram ca un miel dus la tăiere, și nu eram departe de o stare catatonică. Anyhow, n-am să mă apuc să îșirui detaliile tehnice. N-a fost plăcut, dar important e că s-a terminat cu bine. Am ieșit din spital mai sănătoasă decât am intrat, nu ca în cazurile prezentate la tembelizion.
Toată aventura spitalicească n-a durat nici o săptâmână, dar și-a pus amprenta mai mult decât aș fi crezut. Mi-a potolit o bună parte din teama de a apela la un medic. Mi-a servit drep exercițiu de răbdare. Și a scos la iveală optimismul adormit și pierdut pe undeva în mine. Când m-am trezit din anestezie, a venit și el cu mine. Din adâncuri. În prima noapte de după operație, cândva după 12, mă aflam într-un punct în eram pregătită să mă iau de mânuță cu panica pentru că durerea și discomfortul cauzat de tuburi mă împiedicau să dorm. Apoi încet, încet m-am potolit și m-am cufundat în seninătate. Cred c-au ajutat și calmantele, dar cântecul hipnotizant al ploii a fost cel ce m-a înghițit. Geamul era ușor crepețit și auzeam picăturile tropăind pe tabla pervazului. Câte un val de adiere mentolată pătrundea din când în când în salon. Și așa am petrecut întreaga noapte, suspendată între dimensiuni. În cea de-a doua noapte, eram bucuroasă că am scăpat de tuburi și că îmi fusese adus mp3-ul. Am început să ascult muzică și m-am trezit într-o stare în care îmi venea să-mi ies din piele de bucurie. Aveam poftă să țopăi, să dansez. Eram pur și simplă fericită. Că EXIST. Și starea aceea rar m-a părăsit de-atunci. Știu că sună ciudat, doar a fost doar o amărâtă de operație. Dar ceva în mine s-a schimbat. Îmi fac griji mai puțin. Înainte obișnuiam să mă panichez din orice. Să fac ”n” scenarii pentru lucruri care oricum au șanse să nici nu se întâmple. Dar acum fac asta mult mai rar. Trăiesc mai mult în prezent. Sper doar să mă țină.

About me (by you)

2010-08-25T22:13:00.003+03:00

Sărind dintr-un blog în altul, am ajuns să citesc "despre mine-ul" unui tip, alcătuit din impresiile cititorilor săi, iar el le comenta şi spunea în ce măsură se regăsea în acele descrieri. Şi mi-am zis, "hmm, ce idee interesantă". Mulţi cititori ai colecţiei mele de angoase şi obsesii muzicale au venit şi au plecat, pe unii m-am străduit să-i pierd când mi-am schimbat url-ul, iar unii au fost alături de mine de la începuturi. Sunt curioasă şi eu, ce fel de persoană credeţi că se ascunde în spatele lui Where to now? Nu vă sfiiţi, vă rog, îndrăzniţi să-mi împărtăşiţi părerile voastre.

(my) Summer Movies, special review

2010-08-21T11:37:00.009+03:00

E greu să găsesc cuvinte pentru a descrie experienţa copleşitoare survenită în urma vizionării filmului The Fountain. Se află printre puţinele pelicule pe care le-am trăit atât de intens, în fruntea cărora stă Eternal Sunshine of the Spotless Mind, „my all time favorite”. Regizorul Darren Aronofsky nu se dezice nici de data asta.

Nici nu ştiu cu ce să încep. M-a impresionat atât de puternic încât nu reuşesc să-i găsesc posibile lipsuri. Din punct de vedere tehnic îmi pare realizat superb. Unghiurile alese, zoom-in-urile, jocul de lumini şi paleta cromatică, ce mă poartă cu gândul la strălucirea chihlimbarului sau dulceaţa mierii, completează lirismul graţios al filmului. Muzica hipnotizantă a lui Clint Mansell nu putea să fie mai potrivită de-atât. Se mulează şi accentuează atmosfera filmului, străpungând cele mai întunecate unghere ale sufletului.

Scenariul este inteligent, iar replicile sunt foarte bine-gândite şi pline de miez. Distribuţia este şi ea extrem de reuşită. Hugh Jackman şi Rachel Weisz joacă intens şi credibil, plini de expersivitate, redând emoţii puternice. Atracţia dintre ei este solidă şi dă autenticitate relaţiei personajelor. Cred că în mâna altor actori aceasta ar fi căzut în groapa clişeelor despre iubire şi îndrăgostiţi şi ar fi alteral esenţa mesajului. Hugh a demonstrat că e un actor complet, iar Rachel dezarmează prin inocenţă şi sinceritate. Ea se regăseşte printre actriţele mele preferate, de când am văzut The Constant Gardner, un alt film drag mie. Actorii secundari au completat foarte bine jocul celor doi, în special Ellen Burstyn, pe care am apreciat-o şi în Requiem for a Dream.

Cu fiecare revedere am găsit noi surse de fascinaţie, noi sensuri. E cu siguranţă unul dintre acele pelicule care nu pot fi rezumate, ci doar trăite. De asemenea, dacă vă aşteptaţi la ceva comercial, veţi fi dezamăgiţi. Pentru că e artă clădită pe tematică ambiguă, plină de subînţelesuri ce pot provoca multă confuzie. Te face să-ţi pui multe întrebări în încercarea de a-i găsi sensul. Alternaţa năucitoare a dimensiunilor spaţiale şi temporale, care la un moment dat se contopesc într-unul, te face să te îndoieşti de tot ce ai crezut până atunci. Chiar dacă bănuieşti că ai ajuns la miezul unor dileme şi ai găsit răspunsuri, rămâi cu sentimentul că a mai rămas ceva de descifrat. Mai pe scurt, filmul e deschis pentru intrepretare.

Dacă-l privesc în ansamblu şi nu iau în vedere unele detalii, mă duce cu gândul Adam şi Eva, a lui Liviu Rebreanu. Cele trei planuri, trei timpuri, trei dimensiuni, care se întrepătrund, par a fi instanţele reîncarnării a două spirite, ce ar putea să îi reprezinte pe cei dintâi oameni, „Adam” şi „Eva”, dar şi pe oricare doi îndrăgostiţi a căror iubire trece dincolo de timp şi al căror destin karmic este să se reunească în viaţa veşnică. Obstacolul este chiar unul dintre cei doi, reprezentat de Tomas, Tommy, Tom, care nu poate să îmbrăţişeze moartea ca renaştere ci o vede ca pe un sfârşit.

Dar esenţa filmului nu este o simplă poveste de dragoste, ci mai degrabă o observaţie profundă a ciclului vieţii, un eseu care tratează concepte dificile ca fragilitatea (perisabilitatea) fiinţei umane, teama de moarte, şi căutarea eternităţii prin intermediul iubirii.

Pe lângă cei dintâi oameni, Tommy şi Izzy ar putea să reprezinte cele două curente de gândire, occidentală şi estică. El vede moartea ca pe o boală şi încearcă să-i găsească leacul prin ştiinţă, iar ea ajunge să atingă iluminarea, îmbrăţisând moartea ca drumul spre eternitate.

"Death is a disease, it's like any other. And there's a cure. A cure. And I will find it. "

"I'm not afraid anymore, Tommy."

Vedem aceeaşi tendinţă şi în planul cărţii scrise de Izzy, cel al reginei Isabel şi a conquistadorului Tomas. Ea îl trimite în căutarea Copacului Vieţii şi îi dăruieşte inelul cu gândul că vor aparţine unul celuilat în viaţa de apoi, iar el acceptă misiunea crezând că astfel îi va salva viaţa.

Însă cum rămâne cea de-a treia dimensiune, cea a lui Tom? Este oare ea o fabricaţie a minţii lui Tommy, aşa cum regina şi a sa mână dreaptă sunt personajele cărţii scrise de Izzy? Este oare planul doctorului care încearcă să-ţi salveze soţia de la moarte cel central? Iniţial aşa am crezut, dar apoi încercând să găsesc sens simbolismului din spatele inelelor tatuate pe mâini, a bulei şi a călătoriei spre Xibalba, am ajuns la o altă concluzie. Şi anume că bula este doar o metaforă pentru subconştientul lui Tommy care încearcă să facă faţă durerii morţii soţiei lui. Astfel că colţurile întunecate ale minţii îl transfigurează în Tom, un călător spaţial care încearcă să ajungă în centrul Xibalbăi (în mitologia mayaşă, locul de naştere al sufletelor) pentru a putea fi reunit cu spiritul lui Izzy. Însoţitorul său este un copac (ce de fapt este un substitut al soţiei) care se aseamănă cu Copacul Vieţii. Planul doctorului pare a fi doar o reminiscenţă. Pe parcusul drumului către stea este bântuit de fantoma soţie sale care îl îndeamnă să termine cartea scrisă de ea, carte pe care a conceput-o pentru a-l ajuta să accepte moartea. „Finish it.” Copacul moare, chiar înainte de a ajunde la destinaţie, la fel ca şi Izzy care moare chiar înainte de descoperirea leacului. Acesta este momentul în care el (Tomas, Tommy, Tom) înţelege că acest sfârşi înseamnă un nou început şi termină cartea (îşi acceptă destinul).

-„I’m gonna die.”

-„Together we will live forever.”

-„Forever...”

(my) Summer Movies, part II

2010-08-18T16:58:00.014+03:00

Din trailer, Everybody’s Fine pare să fie o comedie de familie, proaspăt scoasă din cuptorul anului 2009, bună de văzut într-o după-masă de duminică, după o săptămână de suprasolicitare emoţională. Ei bine, nu e comedie şi nici nu-l recomand în scop de relaxare celor mai sensibili şi care mai au şi “parent issues”.

Nu e un film extraordinar, dar acţiunea şi jocul lui De Niro au ajuns la mine până în punctul în care mi-au dat lacrimile. M-am regăsit aşa de bine în postura copilului secretos faţă de părinţi, care se îndepărtează de ei pentru că nu mai poate face aşteptărilor şi presiunilor lor. Pusă în faţa durităţii lor, în special a tatălui, am petrecut mult timpul fabricând mecanisme de apărare, ajungând să contruiesc imaginea unui om cu inima de piatră. Şi filmul mi-a arătat cum e posibil să arate lucrurile de celalată a baricadei.

Un om simplu care munceşte întruna ca să facă bani, să investească în copii, ca ei să devină tot ce n-a fost el, un biet muncitor. Ca majoritatea taţilor de felul ăsta lasă educaţia în grija mamei, considerând că singura lui responsabilitate e să aducă bani în casă. Şi în timpul ăsta îşi face planuri, vise, clădeşte aşteptări, care de multe ori nu corespund cu capacităţile sau/şi dorinţele copiilor. Aşa că atunci când opun rezistentă el îi forţează. El ştie ce e mai bine pentru ei. Pe măsură ce cresc aceştia devin tot mai secretoşi din dorinţa de a evita posibile confruntări cu tatăl lor, sau să-l dezamăgească. Şi după ani şi ani avem una bucată tată singuratic şi învăluit în ceaţă. Care suferă şi nu înţelege de ce copiii nu sunt apropiaţi de el. Mai ales după ce a făcut atâtea pentru ei.

Însă asemănearea cu realitatea se opreşte aici. Pentru că restul este tipic idealismelor americăneşti. Tatăl încearcă să se apropie de copii şi, când înţelege motivul înstrăinării lor, adoptă o altă atitudine. Experienţa m-a învăţat că acesta e un caz fericit şi că arareori se întâmplă, în realitate, astfel de reconcilieri.

L-am găsit pe Robert de Niro foarte credibil în rolul de tată. M-a forţat să mă gândesc la al meu şi am suferit de-a dreptul, în timpul filmului, când m-am gândit că şi tatăl meu s-ar putea simţi aşa când se gândeşte la mine şi la sora mea. De asemenea pentru că mi-aş dori să nu fie doar un fim, ci să poată deveni realitate.

Aşadar, un film ok. Cam de 7.

Dileme scoase la ivieală:

E un subiect sensibil pentru mine. Întotdeauna a fost. Parcă mereu trag de mine în două părţi. Înspre ce îmi doresc eu, şi înspre partea opusă, din dorinţa de a nu-i dezamăgi pe ai mei.

Cum poţi să reacţionezi când părinţii îţi clădesc o viaţă pe care nu ţi-o doreşti şi ţi-ar provoca numai frustare, iar atunci când le spui că nu poţi accepta cheia de la ea, că trebuie s-o iei pe drumul tău, îţi reproşează că eşti nerecunoscător, că nu apreciezi tot ce au făcut pentru tine, că le provoci suferinţă? Cum? De ce totul trebuie să fie un ciclu de sacrificii fără sfârşit? Nu poate fi dărurire pur şi simplu? De ce trebuie să renunţi la liniştea ta ca s-o aibă cei ce ţi-au dat viaţă? Atunci viaţa nu-ţi mai aparţine, tu nu-ţi mai aparţii, iar viaţa nu-i un dar, ci o datorie.

Brothers, e un film nouţ, din 2009 şi m-am hotărât greu să-l văd pentru că are o temă care mă lasă cam indiferentă, în ultima vreme. Am ajuns să empatizez destul de greu cu soldatul american, cu toate că moartea şi chinurile îmi provoacă suferinţă când le întâlnesc. Cred că am plâns şi m-am frământat apoi revoltat aproape la toate cărţile şi filmele în care, după ce aveam o ocazia să mă ataşez de personajul principal, acesta este suferind, sau moare. Să nu mai spun de cazurile reale.

Însă am ajuns să am o părere destul de negativă despre războiul purtat de americani. Adică nu mai pot compătimi în totalitale cu aceia dintre ei care cad victime. Poate doar dintr-o perspectivă strict umanitară. Dar nu mă pot ataşa de aceştia. Pentru că e alegerea lor. Se implică într-un răboi inutil şi aleg să ucidă alţi oameni, printre care se află şi mulţi nevinovaţi. Ei ALEG. Spre deosebire de situaţia războaielor din timpuri mai vechi când bărbaţii erau siliţi să lupte şi erau ucişi dacă dezertau. Din moment ce se înscriu de bună voie, cu siguranţă trebuie să fi luat în calcul moartea şi sunt pregătiţi pentru ea. E foarte greu să deplâng un om care ştia e foarte posibil să se ajungă acolo. Însă, totuşi e de admirat că luptă pentru ceea ce cred. Majoritatea dintre ei luptă crezând că-şi apăra ţara, chiar dacă nu e adevărat. Asta a fost o paranteză mai lungă.

Revenind la film, cred că a fost unul mediocru, cu câteva părţi bune. Jocul acriţei Natalie Portman a fost bunicel, de Jake Gyllenhall, nu pot zice nici de bine nici de rău, a fost pur şi simplu, iar Toby Maguire, pentru mine, n-a fost deloc credibil în rolul de puşcaş marin, cu excepţia episodului în care personajul lui o ia foarte rău pe ulei. Mi-a plăcut foarte mult una dintre fetiţe, dar mi s-a părut de-a dreptul ridicolă o replică care i-a fost plasată, o s-o recunoaşteţi din prima.

Cam multe lucruri de lămurit. De ce nu-l dau dispărut şi-l declară mort? De ce are loc înmormântare? De ce nu are parte de terapie după ce-l găsesc? Apoi câteva clişee clasice. Tatăl, veteran, îl favorizează pe el. Soţia şi fratele său ratat, dar fermecător, cât pe ce să ajungă împreună cât e el considerat mort. Şi fiica cea mare îl vrea pe unchi ca tată.

În rest, scenariul şi felul în care au fost concepute personajele a făcut dificilă apropierea şi aproape că m-a lăsat indiferentă la ce se întâmpla pe-acolo. Cu o excepţie. Am încercat să înţeleg de ce-or fi inclus secvenţa în care Sam îl ucide pe subalternul lui. Oare regizorul voia să demonstreze că după ce ai fost torturat, te pierzi total de tot ce eşti şi ai fi în stare să-ţi omori şi vecinul? Îniţial am crezut că vor să pună accentul pe instinctul de supravieţuire, dar de prima dată a aruncat ranga, deci nu era asta. Apoi afganii au pomenit copiii lui şi au pus întrebarea corectă pentru ei, greşită pentru el. În loc de „Vrei să-ţi mai vezi copii”? trebuia „Vor vrea copii tăi să te vadă când vei fi un criminal care şi-a omorât camaradul cu ranga, şi aşa torturat de noi, pentru că ţi-am cerut, şi vei putea să le fii tată când vei fi distrus tot după ce realizezi ce ai făcut?” Toată scena asta ar fi putut fi intitulată "I'd sell my soul to the devil to see my family again". O vezi şi la ce bun c-o vezi?

Aşadar un film de care simt că m-aş fi putut lipsi, dar nici m-a deranjat dacă tot l-am văzut. Nota 5.5, adică 6.

(my) Summer Movies, part I

2010-08-17T15:51:00.023+03:00

Am mai încercat o dată să fac o “recenzie” la un film şi am rămas dezamăgită de rezultat, aşa că m-am lăsat păgubaşă, zicându-mi că mai bine mă rezum la ceea ce stăpânesc. Dar ceva mă impinge să mai fac o încercare. Vara asta am avut parte de un "mini-maraton" de filme şi, parcă, aş vrea să împărtăşesc şi altora micile mele observaţii şi trăiri legate de filmele vizionate. Aş mai adăuga că termenul recenzie este pretenţios pentru ce voi scrie eu şi aş prefera să nu-l luaţi ca atare. Filmele le-am ales la întâmplare, din recomandările de pe mai multe site-uri dedicate artei cinematografice. Aleatorie va fi şi ordinea în care voi prezenta filmele. Pentru majoritatea filmelor voi evita să dau multe detalii, ca să nu alterez emoţia anticipării, însă, când o să simt că e cazul, voi comenta mai îndeamănuntul. De asemenea, de cele mai multe ori, evit să exclud posibilitatea vizionării unui film pe motiv că are review-uri proaste. Prefer să hotărăsc eu în ce măsură merită sau nu merită să-l fi vizionat. Încă ceva. Nu consider că opinia mea trebuie luată de bună, dar nici n-o să mă las impresionată de comentarii agresive, în caz că opiniile mele nu vor fi împărtăşite, fie cele bune, fie cele negative. Sunt gusturile mele şi n-o să mă justific pentru ele. Acestea fiind zise, să purcedem:

Death at a Funeral, a avut premiera în 2007 şi este o comedie neagră savuroasă, tipică umorului englezesc.

M-am găsit râzând pe tot parcursul filmului. De mult nu mi s-a mai întâmplat asta. Scenariul, deşi simpluţ, mi se pare foarte bine scris şi replicile inteligente. Cum se deduce şi din titlu, este vorba de o îmormântare a cărei desfăşurare nu-şi urmează cursul normal, ci apar tot felul de răsturnări de situaţie, pe care eu le-am găsit bine-gândite şi hilare, cu mici exepţii. Spre exemplu, mi s-a părut cam nefirească reacţia celorlaţi la epsiodul în care Simon era pe acoperiş. Mă gândeam că se vor găsi mai multi indignaţi.

Am rămas multumiţă şi de jocul actorilor, care mi-au părut foarte bine distrubuiţi. Personajele sunt foarte colorate umoristic şi posedă fiecare un farmec aparte. Nu cred să fi fost vreunul care să nu-mi fi plăcut. Cel mai mult mi-a plăcut personajul lui Alan Tudzk, pentru că m-a condus spre cele mai multe râsete.

Am încercat să văd şi varianta americană, din 2010, dar am renunţat după ce am constatat că dialogul e acelaşi, iar jocul actorilor cu mult sub cel al celor din variantă britanică.

All in all, Death at a Funeral a fost plăcut de vizionat şi, cu siguranţă, n-a fost timp irosit. Ca la majoriatea filmelor, am întâmpinat dificultăţi în acordarea unei note pe IMDb, pur şi simplu pentru că sunt atâtea aspecte care trebuie evaluate, şi, evident, nu sunt expert. Aşa că până la urmă i-am dat 8, ţinând cont de starea generală ce mi-a dat-o filmul şi de faptul că nu mai văzusem o comedie bună, de ani de zile.

Children of Men, a fost lansat în 2006 şi este produs al regizorului Alfonso Cuarón. Aşteptam cu nerăbdare să-l văd, pentru că sunt amatoare de SF-uri şi nu mai văzusem de ceva vreme unul care să mă impresioneze, iar trailer-ul mi-a plăcut. Trebuiam să ştiu mai bine, din moment ce Cuarón a regizat şi “Marile Speranţe” din ’98, care a fost o dezamăgire totală.

N-am citit foarte multe despre film, înainte de a-l viziona, pentru a nu periclita surpriza. Ei bine, aşteptările mi-au fost înşelate. Din păcate, voi dezvălui prea mult despre el, pentru simt că sunt o groază de lucruri de care trebuie să mă leg. Aşa că, dacă n-aţi văzut filmul şi vreţi să-l vedeţi vă sugerez să vă opriţi aici. Sunt atâtea lucruri “greşite” la filmul acesta, încât mi se pare că o să dureze o veşnicie să le punctez pe toate. Aşadar:

Premisa filmului mi se pare nesatisfăcătoare şi incompletă, pentru că, pentru un SF, e foarte slab argumentată ştiiţific. Ideea în sine, este foarte bună şi puţin exploatată până acum, dar felul în care e prezentată în film o ştirbeşte. Acţiunea se petrece în anul 2027 şi aflăm că de 18 ani nu s-a mai născut nici un copil. Se pare că în jurul anului 2009 femeile au devenit brusc infertile, dar nu există nici o explicaţie pentru asta. Se fac câteva speculaţii, poluare, încălzire globală. Pentru mine, problema de credibilitae apare în momentul în care constat că animale nu au întâmpinat această problemă şi nu se dă nici o explicaţie pentru asta. Adică, să fim serioşi, nicio femeie de pe întrega planetă nu e capabilă să aibă copii de aproape două decenii (lumea animală nefiind atinsă de asta) şi oamenii de ştiinţă n-au putut emite o ipoteză mai bună decât poluare sau încălzire globală? De asemenea nu ştim ce s-a întâmplat cu clonarea. Nici pomeneală de ea. Omenirea e pe cale de dispariţie şi totuşi posibilitatea clonării s-a evaporat. Per total, o premisă trasă de păr şi pentru un SF, pentru că lipseşte o cauză plauzibilă. Nu, nu mă aştept să mi se dea totul mură în gură, ci doar ceva inteligent. Dacă se voia mister în legătura cu posibilele cauze, atunci era mai bine să nu se vorbească deloc despre asta, nu să se dea explicaţii de grădiniţă.

Mai departe. Aflăm că lumea e în haos total. Daaar, din motive neelucidate, doar Marea Britanie e capabilă să-i facă faţă. De ce? Faptul că Anglia e o insulă nu-i motiv suficient.

Apoi e campania împotriva imigranţilor. Probabil se vrea a fi tema secundară. Din nou, n-aş avea nimic cu ea dacă ar fi argumentată cum trebuie. Să fie mai clară legătura ei cu tema filmului. Să dea indicii mai verosimile despre psihologia omului ce trăieşte drama morţii speciei. Şi de ce şi-ar irosi autorităţile atâtea resurse şi energie persecutând oamenii în loc să caute soluţii. Plus că secvenţelor legate de această temă parcă le lipeşte ceva, cred că fluiditatea.

Facem cunoştinţă şi cu o organizaţie care doreşte protejarea imigranţilor. Membrii ei îl răpesc pe personajul lui Clive Owen, ca apoi să-i ceară ajutorul. Liderul lor este fosta lui soţie. Punctul culminat este când Theo află că ajutorul e pentru singura fată de lume însărcinată, care a reuşit să rămână nedescoperită de 8 luni de zile. Hai să zicem că merge. Urmează o serie de răstunări de situaţie atât de slab alese şi construite, tipic filmelor de acţiune, cu urmăriri şi “boy saves girl, and the world”. Care ar fi mers şi ele dacă ar fi altfel gândite. Totuşi, din punct de vedere tehnic au fost reuşite.

Se pare că fata trebuie dusă pe un vapor al unei comunităţi ştiinţifice secrete care va pune pe picioare lumea. Din motive neelucidate, din nou, vaporul poate fi întâlnit doar în două locuri. Surpriză, cel pe care îl aleg e undeva în tabăra de refugiaţi, care e ca un teren minat. Probabil că regizorul voia să aibă ocazia să mai pună accentul pe haos şi război, dar în final n-a ieşit mai nimic de niciuna.
Rolul Oanei Pelea mi s-a părut penibil. Îmi pare rău, dar alt epitet n-am găsit. Când am citit pe undeva un comentariu, în care o domnişoară zicea că rolul şi jocul a fost excepţional, mi s-a făcut pielea de găină.

Secvenţa naşterii e chiar foarte bună, dar interesant cum n-au fost deloc complicaţii având în vedere că era abia în luna a 8-a şi nu s-au mai conceput copii de 18 ani. Ce mai, un miracol în toată puterea cuvântului!

Ce deliciu secvenţa în care toată lumea paralizează la vederea copilului, încetează şi focurile de armă pentru scurt timp şi nimeni nu reacţionează nicicum. Se vrea a fi probabil o scenă profundă ce ascunde un simbol. Lăsând la o parte faptul că au în faţa lor singurul bebe din lume, nimeni nu întrebă nimic : “Unde îl duceţi? “Ce se va întâmpla cu el”?. Nuuu, eu dacă aş vedea aşa o minune eu n-aş vrea să ştiu. Nimeni nu încearcă să ia copilul, nimeni cu excepţia organizaţiei pro-imigranţi (??!) care nu se ştie exact ce vrea să facă cu el. Vor s-o împiedice pe mamă să ajungă la vasul “Tomorrow” (did I mention there are some stupid names in this film?”) al comunităţii ştiinţifice Human Project, dar nu dau nici un argument concret, sau nu arătă vreun plan anume pe care să-l aibă.

Aşadar, un scenariu, slăbuţ. Acţiunea sacadată, mereu în pripă. Dialog slab, puţin, spre deloc. Jocul actorilor…N-am nici un cuvânt de bine nici în legătură cu asta. Cu privire la jocul lui Clive Owen nu mă pot pronunţa şi nu pot fi obiectivă, deoarece pentru mine e unul dintre cei mai antipatici actori. Nu ştiu exact de ce. Fizionomia, aspectul neîngrijit, tonalitatea vocii sale, toate astea mă fac să mă gândesc la el, ca la un bărbat primitiv, încuiat şi violent. Deşi ,cu siguranţă, e doar o impresie, nu schimbă faptul că pentru mine nu intră la categoria actorilor credibili sau măcar suportabili. Nici ceilalţi actori nu mi-au făcut o impresie mai bună. Adică, Julianne Moore şi Michael Caine au jucat atât de puţin încât nu am cum să spun ceva de jocul lor, nici de bine, nici de rău. În rest, fata însărcinată mi s-a parut antipatică, la fel ca şi moaşa cu dreadlocks (??!). În fine, personajele, la fel de slab concepute ca şi scenariul.

Filmul s-a vrut a fi unul profund, încercând tot felul de dedesubturi, tratând mai multe teme importante, amestecându-le şi făcând ghiveci din fiecare, până la urmă. În mare, consider filmul neconvingător spre agasant. Cel puţin pentru mine, nu şi-a atins ţinta. În loc să mă facă să mă concentrez pe problemele cu care s-ar putea confrunta umanitatea, în viitor, m-a pierdut distrăgându-mi atenţia prin lipsurile sale. Cred că i-aş da un 6 cu indulgenţă, doar pentru tematică şi tehnică. Cel mai supărător lucru e că ar fi putut fi un film bun, dacă ar fi ajuns pe mâinile potrivite. Ideea infertilităţii globale şi consecinţele ei fiind foarte bună, dacă e dezvoltată cum trebuie.

M-a surprins şi valul de review-uri foarte positive. Peste tot. Am văzut chiar “cel mai bun film al anului 2006”, “cel mai reuşit SF din ultimii ani”, “genial”, “profund” şi “impresionant”. E una să-ţi placă faptul că are o premisă interesantă, poate chiar originală, şi tehnică bună şi alta să ignori celelate aspecte. Dacă îl analizezi atent, bucăţică cu bucăţică, se vede că filmul are multe lipsuri pentru preţenţiile pe care le are. Îi lipseşte, în multe puncte, verosimilitatea. Probabil şi eu sunt un pic cam dură, însă de aici până la “genial” mai e cale lungă. Dar până la urmă, e doar o părere.

Jurnal de vacanţă

2010-08-14T15:24:00.016+03:00

Muzica e unul din lucrurile care mi-au luat foarte mult din timp și energie în ultimii ani. Aș putea spune că a fost remediu și drog, în același timp. Am pierdut adesea noțiunea cotidianului, cu căştile pe/în urechi, cufundată în sunete. Şi nu regret nici o clipă din asta. Pentru că mă făcea să simt că trăiesc frumos, ba chiar aș putea spune că mă făcea fericită.
Dar cum tot ce-i prea mult strică, am zis că e cazul să fac o pauză, mai ales că am etichetat vara asta ca „cea din urmă”, ultima vară de a mă bucura de arta „nefăcutului nimic”. Nu mi-a fost greu, pentru că mi-am îndreptat atenția spre lucrurile pe care le-am neglijat în ultima vreme: studiu, beletristică și introspecție (asta în timp ce mă feream de gloanțe). Le-am luat ușurel și pot spune că, în mare, mi-am atins obiectivele.
Cred că am ajuns să îmblânzesc lighioana numită franceză, însa de plăcut tot nu-mi place. Am ajuns la cea de-a şasea carte, printre care şi Magicianul de John Fowles, la care făceam referire în postul anterior. Celelalte au fost Cum să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee, Complexul lui Di de Dai Sijie, şi două cărţi de John Grisham, Firma şi Cazul Pelican. Acum sunt la Misterele Fluviului de Dennis Lehane.
Am ascultat şi o carte în format audio, pentru că doar aşa am reuşit să fac rost de varianta ei în engleză. Eat Pray Love de Elizabeth Gilbert. Pe mine m-a inspirat, deşi review-urile citite pe Internet erau cât pe ce să mă împiedice să-i dau o şansă. Cred că mulţi au interpretat greşit mesajul (esenţa) cărţii, şi, într-un fel e normal, pentru că memoriile se adresează, în special, unei anumite categorii de oameni. Mi se pare că autoarea vizează mai mult unele membre ale sexului frumos, şi anume cele care şi-au pus întrebările pe care şi le-a pus şi ea şi au fost marcate de trăiri asemănătoare cu ale ei. Normal că, dacă nu ai avut de-a face cu depresii severe, frustrări şi sentimente de derivă şi nesens al vieţii tale, în ciuda aparentei abundenţe, nu ai cum să apreciezi rândurile cărţii. Îi înţeleg şi pe cei care sunt de părere că nu-şi atinge scopul pentru că, până la urmă, ea e un caz fericit, datorită norocului pe care l-a avut în viaţă. Dar cartea nu trebuie luată cuvânt cu cuvânt, ci doar esenţa, ceea ce se potriveşte fiecăruia. Oricum, citirea ei mi-a redat optimismul şi a contribuit semnificativ la starea de bine, când circumstanţele ar fi determinat exact contrariul.
Restul timpului l-am dedicate filmelor (în jur de douăzeci), serialelor True Blood, How I Met Your Mother, Being Erica şi câtorva emisiuni preferate de la tv.
Iar ce-a mai rămas (din timp) a revenit introspecţiei. Multe amintiri disecate, multe analize, concluzii, multe teorii ale chibritului elaborate, pe care am ales să nu le mai împărtăşesc pe blog, ci le-am dezbătut cu singura persoană care pare să aibă o infinită răbdare cu mine, şi care mă ascultă fără să mă judece.
Cu toate astea, chiar dacă, deliberat, am evitat să ascult şi să caut muzica, cum îmi stă în obicei, involuntar, tot au spart câteva gheaţa şi au ajuns la mine. “Feel good” songs, cărora nu le-am putut rezista.

Prima melodie, Lady Antebellum - Need You Now, am auzit-o radioul din maşină, şi mi-a rămas în cap, ca un ghimpe, chinuindu-mă până am cedat şi am căutat-o pe Internet, deşi nici măcar nu ştiam artistul. De obicei evit melodiile foarte sentimentale, dar pe asta chiar n-am reuşit s-o alung. Aş asculta-o non-stop. Îmi generează o stare aşa de ciudată, dar plăcută. Simt un nod în gât, de fiecare dată când o aud, şi parcă îmi îmbracă inima într-un corset, iar când trec ultimele note, corsetul se desface şi inima începe să-mi bată nebuneşte. E ca şi atunci când am simţit primii fiori ai îndrăgostirii.

"And I don’t know how I could do without…I just need you now..."

Paper Tiger - The Bully Plank, am descoperit-o pe blogul acesta şi n-am putut să-i întorc spatele. M-a cucerit de la primele note şi-mi dă o nespusă stare de bine.

La fel ca Wenzel Templeton & Robert Pegg – Hoppipolla. Auzeam frânturi din ea într-un spot de pe Discovery Travel & Living, dar nu aveam idee cum aş putea să aflu care îi e titlul. Până când am descoperit-o, tot accidental, pe un soundtrack al unui film. E delicată şi reconfortantă.

Nimic nu calmează anxietăţi, griji, probleme, ca o bucăţica de ceva, orice (în cazul acesta muzică), ce-ţi inspiră frumuseţe.

The late bloomer

2010-07-14T11:07:00.008+03:00

„I'm a late bloomer” he says...
My mind has been gravitating around these words for the last couple of days. And around remorse. I still think my feelings were mostly justified, but probably the hurtful irony wasn’t. Aaa, sweet old cut-throat irony. Always comes in handy when you’re mad. You don’t have to raise your voice, just present the words in way that, for sure, will make an impact .
Why is it that when I consult my friends they never say, girl, you are too harsh, instead they say, you are too tolerant? I don't know why I even bother to go to them for advice. I don't like what they say anyways. And they barely know anything about this issue. They only see my side of the story which is not entirely objective.
Sometimes I seem to have all the patience and all the understanding in the world. Sometimes...not so much. I don't want to become my mother's daughter. I don't want to think like her or act like her. I wish I had a better, nicer way to express my disapproval or my disappointment. As a matter a fact I did find that way several times. Why not always? Why can’t I always be nice, and calm, and balanced? Or at least just balanced? Even when I think am entitled to some anger. Why can’t I be the same, no matter what the other person says, or does?

It's a jungle out here

2010-05-23T11:56:00.040+03:00

Cum e să dormi liniștit în patul tău și să dea navală cineva în camera ta, în toiul nopții? ...Cum nu a găsit chiriași pentru o camera rămasă liberă în casă, proprietarul o mai închiriază din când în când (fără să ne anunțe) în regim de pensiune, că deh, trebuie să-și sporească și el finanțele (nu că ar duce lipsă). Așa s-a întâmplat și azi noapte, pe la vreo 4, când s-au cazat două fete, numai nu nimereau ușa potrivită. Au încercat și ușa mea, pe care uitasem s-o încui. S-au retras speriate când m-au văzut. După ce s-au agitat destul pe hol și pe la baie și m-au trezit cu totul, m-am dus și eu la baie să-mi potolesc setea. Chiuveta plină de pastă de dinți. Pasta părea să fie ca a mea, dar mi-am zis că nu-i mare lucru. Apoi, din curiozitate, mi-am verificat periuța. Stupoare...era udă. O întorc pe toate fețele și constat că avea toate semnele unei utilizări recente. Nu avea cum să fie încă udă după mai bine de 8 ore de nefolosire, mă spălasem după ultima masă, undeva pe la 6-7 seara. Nu-mi dau seama cum nu le-a trecut prin minte că e interzis să făloșești periuța de dinți a unui necunoscut. Dimineața, confruntare. Scuza: credeam că e inclusă în cazare. Hai serios! La fel cum credeați că sunt și BIC-ul, piatra ponce, șamponul Revalid, cremă abrazivă de față, deodorant și mai alte câteva? Măi să fie, ce servicii de 10 stele ... Nu, dragelor. Erau doar semne ale faptului că produsele erau utilizate de o anumită persoană. Periuța a ajuns direct la gunoi.

De început de săptămână...

2010-05-17T12:01:00.013+03:00

Ce e de făcut într-o sâmbătă seara când e prea mare umiditatea pentru plimbare, prea frig pentru terasă, prea obositor să fii făcut sandwich într-un pub? Până la urmă după ce am eliminat 99% din filmele din cinema pe motive de "neinteresant" și "prost", am ales să mergem la Alice in Wonderland. M-am scufundat în scaun și parcă am căzut și eu în gaura aceea de iepure. N-aș fi vrut să se mai termine filmul, nici n-am simțit cum a trecut timpul. N-aș fi vrut...pentru că nu voiam să mă întorc la realitate. Voiam și eu o Lume a Minunilor unde să mă pot ascunde cei 25% luați din salarii, care mă privesc atât direct cât și indirect, de frustarea față bezna în care e scufundată țara asta care e în majoritate condusă și populată de ignoranți și incompetenți (cuvântul ce-mi stătea pe limbă era altul), părere pe care o am nu de ieri-de azi ci de ani de zile, de nesiguranța totală a viitorului meu și al persoanelor dragi mie, de nerăbdarea să mă văd absolventă și departe de cât mai multe dintre acestea. Mulți dintre noi au impresia că suntem liberi, că trăim în democrație. Nici vorbă, suntem legați de mâini și de picioare de puterea banilor, la care ai acces de cele mai multe ori doar pe-atât pe cât te dovedești de corupt și coruptibil, dar ne consolăm, nu-i așa, cu gândul că avem zeci de canale TV, internet la mare viteză, filme 3D și ne putem pompa stomacurile cu mâncare variată din supermarket-uri? Și poate în 30-40 de ani am terminat ratele de la casă și mobilier, asta dacă nu ne-au tăiat din salariu, sau am rămas șomeri și nu mai avem cu ce le plăti."România, Te iubesc!" Ce glumă bună ...

Mai

2010-05-14T10:44:00.007+03:00

Pleopele-mi par îngrădite de beton și toropeala de-amiază mă face bucăți. Nori obezi și plumburii se adună agale și promit să zidească amârâtul soare. Muzica e surdă și lumina neprimitoare. Și totuși perna are miros de salcâm. Pentru că pot să te frâng in brațele mele și să te înec cu sărutări.

Pansament mental

2010-05-03T17:03:00.005+03:00

Despre iubiri

2010-04-26T12:00:00.086+03:00

Uneori mă mai supăr pe el, când se adună mai multe așchiuțe și simt că mă sufocă, dar ne împăcăm repede, ca după o ceartă de îndragostiți. Aura sa magică sfârșește prin a mă recuceri încă o dată și încă o dată și încă o dată...Încă de la prima vizită am știut că el îmi va fi cândva acasă. Din acea săptămână de vară târzie aveam un vis, un scop. Eram la sora mea, care se pregătea de primul an de facultate. Și am așteptat cu nerăbdare viitoarele vizite și apoi clipa în care ne vom revedea, fără să fiu nevoită să-l mai părăsesc atât de repede. De-atunci au trecut 10 ani. Ani în care am visat nebunește, necontenint "delfini și ponei, povești minunate și râuri de flori". Și iată-mă aici, un deceniu mai târziu. Uneori dezamăgită, simțind că așteptările mi-au fost înșelate. Apoi realizez că nu poartă el întreaga vină, ci și eu trebuie să-mi asum responabilitatea pentru dușurile reci.
Acum două zile am făcut cel de-al doilea pas către meseria de ghid turistic. După un ințial interviu, am început trainingul. În ciuda soarelui arzător și a migrenei, cuvintele îndrumătorului nostru reaprindeau în mine scânteia și fiorul ce se stinseseră de-a lungul timpului puțin câte puțin. Cele câteva ore în care am ascultat crâmpeie din deosebita-i istorie m-au făcut să-i redescopăr frumușețea și eleganța. M-am reîndrăgostit de tabloul eclectic numit Cluj-Napoca. Am închis ochii și am rederulat imaginile în care m-am lăsat copleșită de aroma sa parfumată. Drumul parcurs pe jos de la gară, într-o seară de mai, cântecul potolit al orașului, apusul de caramel, privirile visătoare ale trecătorilor, fațadele învechitele ale clădirilor scăldate în lumina cărămizie și mai ales sentimentul de serenitate neclintită. Senzația de eternitate oferită de priveliștea răpitoare a panoramei de la Cetățuie. Prospețimea grădinii botanice. Drumurile șerpuite și urcușurile anevoioase. Coloratura primăvăratică. Aerul academic ce încă îmi provoacă simțurile și setea de cunoaștere. Și dincolo de toate, ceea ce nu se vede cu ochiul liber.

Atâta potețial. Din păcate unul irosit. Autorități incompetențe care nu știu să-l valorifice. Stau neclinținți în timp ce el se descompune. Atâtea clădiri de o mare valoare istorică și culturală lăsate în paragină. Invazia de gri ce promite să înghită delicatul pastel.
Poate că nu am avut constant viața boemă pe care am visat s-o am aici, poate multe așteptări îmi vor fi în continuare înșelate, dar, în nici un loc, descoperit până acum, nu mă pot pierde în mulțime fără să mă simt pierdută, ca aici.

Sursă foto: aici (cu excepția primei).

It seems like forever...

2010-04-26T10:23:00.019+03:00

Te simt ca și cum te-aș cunoaște de-o viață. Ca și cum n-ar mai fi fost nimic înaintea ta. O zi în care nu-ți aud vocea, măcar un pic, îmi pare o zi nefirească. În fiecare seară, înainte să adorm, aștept cu nerăbdare al tău noapte bună. În ciuda superstițiilor, negativismului și încăpățânării mele, ești încă aici. Mai aproape de sufletul meu ca nimeni altcineva. Nu m-am simțit niciodată mai în siguranță ca atunci când sunt ghemuită la pieptul tău. Ești leac pentru răni sângerânde și vocea care mă îndeamnă să nu renunț să lupt, orice s-ar întâmpla. Ești ancora care mă împiedică să plutesc în derivă și să mă pierd în lard. Echilibru. E atât de bine când povestim câte în lume și-n stele și când pot să fiu atât de sinceră cu tine fără să mă tem c-ai să te superi iremediabil pe mine. Și știu că, dacă ar fi nevoie, te-aș urma până la capătul lumii.

Scriind aceste rânduri, mi-am amintit de un citat, un pic mai ”colorat” din Juno care mi-a plăcut foarte mult:
In my opinion, the best thing you can do is find a person who loves you for exactly what you are. Good mood, bad mood, ugly, pretty, handsome, what have you, the right person is still going to think the sun shines out your ass. That's the kind of person that's worth sticking with.

Când nu scriu...

2010-03-29T04:40:00.015+03:00

Trăiesc şi visez. O prietenă îmi spunea, săptămâna trecută, ce puţină asemănare găseşte între persoana ce reiese din ceea ce scriu pe blog şi persoana pe care o vede când petrecem timp împreună. Că dacă nu m-ar cunoaşte, din ceea ce scriu, i-aş părea veşnic abătută, negativistă, depresivă, undeva la polul opus faţă de realitate, când sunt mai mereu zâmbitoare şi deschisă. Explicaţia e relativ simplă. Blogul e al meu twisted, dark(ish) little corner, "un abis colorat" de stări şi trăiri, cum zicea, acum o bucată de vreme, cineva dintre cei ce mă citesc. Pentru oareşce motiv simt nevoia să scriu mai mult când mă aflu în ape tulburi (stări mai puţin pozitive). Poate pentru că atunci prefer singurătatea şi să nu vorbesc despre ceea ce mă frământă cu cineva anume. În acele momente nu mă încântă nicio companie şi mă ajută să mă exprim în felul acesta. Da, în mare scriu despre...cum mă simt într-una din clipele acelea, însă, desigur, am destule interese pe lângă. Viaţa în toate liniile ei. Inclusiv ştiinţă, politică sau încălzirea globală. Doar că pe toate acestea, de cele mai multe ori, aleg să le dezbat cu cei din jur. Bun, şi dacă tot scriu despre sentimente şi trăiri de ce nu şi despre fericire? Mai scriu şi despre asta, totuşi...de cele mai multe ori sunt prea preocupată să trăiesc momentul.

Mood Spectrum

2010-03-28T04:18:00.000+03:00

În sfârşit, o părere pertinentă

2010-03-27T14:06:00.000+02:00

Ora Pământului?

... (continuare)

Conexiuni șchioape

2010-03-23T12:47:00.012+02:00

Între House M.D. și obsesii muzicale am început să manifest niste simptome...absolut normale. Câte-un cârcel în picior și spatele-n pioneză. Zici că-s o băbuță. Tot sub influența serialului am abandonat încercarea de ceva crocant și cald, când am văzut un purtător de antene târându-se de sub sandwich-maker. Deja vedeam o boală misterioasă, iar Românica nu are un Gregory la îndemână. În discuțiile de zi cu zi am început să fac analogii medicale. În cele din urmă am fost răpusă și de insomnie, intrând într-un fel de transă nocturnă. Abia spre dimineață m-am retras în lumea poveștilor. Și, după patru ore de somn a trebuit să mă pun în poziție verticală, pentru că mă chema datoria, adică trebuia să dau pe la școli. Ultimul simptom, da, ați ghicit, oboseala. După diagnostic diferențial și transpirație cerebrală, chiar eu, micul învățacel, am putut să găsesc un răspuns: plictisită lenevită cronică. Will I survive, or will the disease eat me alive?

Obsession of the day

2010-03-21T23:55:00.002+02:00

People are just ridiculous creatures

2010-03-15T15:26:00.015+02:00

One of the things I hate about being in love. The people's reaction to it. Usually, in conversations, along with the never-ending questions "How have you been?", "How's school", comes : "How's your love life?". Lets say you smile widely and they can tell there's something going on there. Apparently for some this is a crime. It's wrong that you are happy. It's wrong that you are in a relationship. Because, hey, what's love anyways but brainwashing and pointless trouble? Somehow they're better than you just because they're single. Prepare for the jokes and not very subtle ironies. "So, big love, huh?", "I suppose you have you're hands full now", "When's the wedding?", "Where's the husband?"etc.. Actually it's not what they say, it's how they say it. With sarcasm and pity. And frankly it bothers me. Because it's utterly immature. And there's the opposite reaction. Some of them start congratulating you like you've won the lottery or fulfilled a life-time dream. Like this was your last chance of being with somebody. What is that all about? I was just as fine when I was single. I am the still the same person that I used to be. I might be happier, I might be busier, but this has not made me a worse or better person. It's just a new experience. New terms for the same equation. My life. Grow up!

Because

2010-03-14T21:19:00.017+02:00

Da, iar am dispărut. Am dispărut în abisul numit generic iubire. Mi-am promis că n-o să devin unul din oamenii aceia care se pierd într-o relaţie, dar iată că deja nici nu mai ştiu unde se termină "eu" şi unde începe "noi". În mod normal acesta ar fi momentul în care aş lua-o la fugă, mai ales că s-a dus şi "luna de miere". Dar ceva mă opreşte. Mi-e mult prea dor de tine atunci când nu eşti cu mine. Mi-e mult prea bine atunci când mă ţii în braţe.

"I'm losing myself. But I'll tell you the worst of me but try to give you the best of me because you don't deserve any less. Answer your questions when I'd rather not, tell you the truth when I really don't want to, and try to be honest because I know you prefer it. And think it's all over, but hang on for just ten more minutes before you throw me out of your life. Forget who I am and let me try and get closer to you. And somehow, somehow communicate some of the overwhelming, undying, overpowering, unconditional, all-encompassing, mind-expanding, ongoing, never-ending love I have for you."

When life gives you lemons make lemonade

2010-02-28T13:55:00.020+02:00

Câteodată viaţa mea îmi pare o lume construită din piese lego. Echilibrul adunat în ultima jumătate de an a început să se risipească bucată cu bucată. Ceva în ideea "un rău nu vine niciodată singur". Ultima săptămână a umplut paharul şi realitatea a început să se contopească cu o lume paralelă devenind coşmar, unul dintre acelea în care te vezi căzând în gol. Da, era o reacţie exagerată, pentru că până la urmă nu era o situaţie de viaţă şi de moarte, dar toate schimbările m-au făcut să mă simt ca un copil nevoit să doarmă într-o casă străină, fără păturica preferată. Anxietate. Tot ce mi-era familiar a început să dispară puţin câte puţin, iar Clujul a devenit un loc ostil, cenuşiu, neprimitor, din care vreau să evadez. O clipă de neatenţie şi deja neliniştea s-a transfromat în angoasă. Eram în cădere liberă. Odată ce totul ce ţi se pare gri şi trist şi fără o soluţie mulţumitoare, aproape nimic nu te mai poate ridica. Iar pe mine nimeni nu mă poate scoate din starea asta decât chiar eu însămi. Sunt obişnuită să trec singură peste astfel de momente, aşa că am făcut ce ştiu eu mai bine în situaţia dată, m-am închis în cameră şi m-am izolat de lume. Aveam nevoie de linişte să pot gândi la rece. În timpul ăsta am ascultat muzică până la refuz şi baram orice tentativă de comunicare, inclusiv cea a lui de a mă scoate din cutie. Şi cu toate astea a continuat să mă ţină de mână, să nu-mi permintă să cad mai adânc şi să aştepte să mă ridic atunci când o să simt că sunt pregătită. Nimeni nu a mai făcut asta până acum. La început comportamentul lui mi-a cauzat nedumerire şi un plus de discomfort. Pur şi simplu pentru că nu ştiam cum e şi cum să reacţionez. Alte persoane ar fi renunţat de la o primă încercare, pentru că sunt încăpăţânată şi dificilă, considerând că n-am nevoie de nimeni. Am prieteni destui de buni, dar nu cred că aş putea să adaug pe cineva la categoria de "cel/cea mai bun/ă prieten/ă", nu cred că am lăsat pe cineva să se apropie într-atât. De aceea nici nu m-am putut plânge de faptul că în momentele cele mai grele m-am trezit singură. Mi-a fost uşor să empatizez, să mă implic când mi se cerea ajutorul direct sau indirect, să ajut chiar persoane care nu-mi erau neapărat apropiate. Dar când a fost vorba de mine, întotdeauna m-am considerat o neînţeleasă şi în momentele în care mă plângeam în legătură cu problemele mele, o făceam pentru a mă descărca, pentru că în adâncul meu simţeam că oricum nu sunt cu adevărat ascultată sau că nimănui nu-i pasă, cu adevărat, oricum. Iar acum nici nu ştiu cum să recţionez. E straniu şi totuşi plăcut. Nefiresc şi reconfortant în acelaşi timp. Cum am reuşit să ies până la urmă din starea asta? Ieşind în afara microuniversului meu, văzând că eu şi dramele mele suntem atât de mici privind din perspectiva universului. Fire de nisip din Sahara.

Schimbări

2010-02-23T10:51:00.021+02:00

Bruşte. Numeroase. Năucitoare. Agitaţie şi oboseală. Aş vrea să-i pot spune maşinăriei din capul meu "ia-ţi o vacanţă, m-am săturat de zarva asta". Îmi fac prea multe griji pentru nişte lucruri, în esenţă, mărunte şi bineînţeles că nu m-ajută în vreun fel. Doar, vorba aceea, "worrying is as effective as trying to solve an algebra equation by chewing bubblegum." Şi, deşi conştientizez asta, nu pot apăsa butonul de oprire. Material din belşug pentru rumegat. Pânză pentru pictură abstractă. Mutarea americanilor (Anthony şi Anna) în Floreşti, golul şi apatia rămasă în urma lor. Cu toţii ne-am ataşat de ei. Şi celelalte mişcări de trupe prin casă. O domnişorică se mută cu părinţii ei, care-au părăsit a lor Bistriţă pentru a fi aproape de ea, o a doua se mută cu prietenul ei în camera domnişoricii pomenite anterior, iar cea de-a treia e în cautare de colegă. La toate astea se adaugă noul nostru colocatar, un suflet de erasmusit, pus în faţa unei experienţe noi, traiul în Românica, pe durata unui semestru. "Parlez-vous français?", "Mais, oui, oui". Apoi, sesiunea, stresiunea. Nopţi nedormite. Licenţa. Masterat. Viitor. Prieteni neglijaţi. Discuţie şi ceartă stupidă cu sis. Aşteptări înşelate. Daune colaterale. Alte nopţi nedormite. Corpul şi psihicul îmi urlă într-una low battery. Şi cu greu reuşesc să-mi adun energie să mă bucur de singurul lucru constant şi bun din ultima perioadă. Vreau cumva să ies din bulă. Din hărmălaia microuniversului meu. Vreau să mă scald în linişte şi seninătate. Am zis LINIŞTE!

Nowhere near

2010-02-01T23:34:00.002+02:00

Ştiu că tăcerea mea prelungită a generat nemulţumire în rândul multor cunoscuţi, dar încă nu-s pregătită să ies din bulă. I just can't deal with you people. I can't deal with your hapiness or your sadness, with "how you've been? and "what's up?". Leave me be for a little while longer.

Gânduri pentru azi

2010-01-30T06:33:00.012+02:00

Aş vrea ca mama să fie mai mult ca mama Monicăi.
Vecinii m-au obligat să-mi confrunt fobia de câini de dimensiuni mari care latră mult. O tanti de vârsta a treia s-a trezit să înceapă să hrănească vreo 4 dulăi fară adăpost şi să le facă unul la ea sub casă. Asta înseamnă că aproape de fiecare dată când ies din casă/vin acasă 4 perechi de ochi mă studiază cu atenţie. La început mai mai să paralizez la această privelişte. Pulsul o lua razna, îmi repetam într-una în minte "nu mi-e frică, nu mi-e frică, nu mi-e frică, nu mi-e frică..." şi speram să nu fiu făcută bucăţele. Încet, încet m-am calmat şi oarecum m-am eliberat de-o bună bucată din teamă.
Sezonul fluturilor şi nodului în gât e pe terminate. Cum iubeşti oare dincolo de asta? Acu-i acu.
Pare-se că laptopul ală îmi face cu ochiul şi-şi va găsi adăpost în camera mea, after all.
N-am fost nicicând mai scârbită de anotimpul ăsta şi, în special, de frig. Dacă nu se schimbă ceva curând şi nu se îmblânzesc "temperaţiunile" o să fac urât de tot.
Am o nevoie acută de muzică proaspătă. Nimic din ce am nu mă mai inspiră. And that is like death to me. Ceva propuneri? :D Anything you really like.

Târâş-grăpiş

2010-01-29T05:46:00.010+02:00

Simt că sesiunea asta durează deja de-o eternitate. Trag de mine din toate părţile, doar, doar mai storc energie să ajung la mal. Fie vorba între noi, n-am chef să-nvăţ de nicio culoare. Nicicând nu mi s-a părut procesul ăsta o corvoadă mai mare. Nu reuşesc să mă concentrez pe nimic şi pentru cu învăţatul e în pericol să rămână la citirea repetată şi inutilă a primului paragraf. După ce trec de acest prag, prin eforturi sisifice, rezist la cel mult o dublă frunzărire a materiei. Şi nu, n-are nicio legătură cu the personal blissfulness din ultima vreme. Doar trec printr-o fază de lene cruntă.Şi pe lângă asta simt o nevoie compulsivă de nou. Îmi vine să-mi tai părul, să-mi schimb reşedinţa, să-mi fac noi prieteni. Nu mai îmi place aproape nimic din ce făceam înainte. Starea asta s-a tot agravat. M-am învârtit ca un leu în cuşcă încercând să găsesc o explicaţie pentru starea de nestare. Am găsit destule.
Ar trebui să fac ce-i înţelept. Şi anume să nu mai îmi fac griji pentru că oricum în mai puţin de o săptâmână trei sferturi din listă nu va mai fi valabilă.
Deşi nimic nu prea pare să meargă după placul meu, n-am intrat în depresie, nu-s nici măcar tristă. Pentru că dincolo de toate astea e ~~ceva~~ cineva ce înclină balanţa şi mă face să zâmbesc. Dar asta nu-mi rezolvă problemele, totuşi.

Thinking About You

2010-01-25T13:30:00.006+02:00

Inocenţa ta mă dezarmează şi-mi provoacă dependenţă.
Tu lucrezi la licenţă, iar eu am intrat în sevraj.

Right here, right now

2010-01-22T14:22:00.017+02:00

Iată că revin după o oareşce absenţă. Pentru o vreme "Where to now?" devenise pentru mine un loc ostil, neprimitor. Poate din lipsa de inspiraţie, poate şi pentru că am am stat prea puţin locului, iar timpul liber mi-a intrat la apă. Am ratat şi rândurile de sfârşit de an şi cele de rezoluţii pentru anul care-avea să vină. L-am încheiat pe cel vechi cu zâmbetul pe buze, trăind momentul, fără lista de împliniri şi regrete, aşa cum făceam în trecut. Am intrat în cel nou fără lista de aşteptări şi dorinţe. Aveam doar una, adânc sădită în suflet şi-n minte, care, coincidenţă sau nu, deja s-a împlinit.

Azi, mi-am început ziua, ca de obicei, fără vreo întenţie să scriu ceva pe-aici. Apoi, răsfoind blogurile preferate am dat de-un post despre retrospectiva anului ce-a trecut, care a trezit în mine pofta de a scrie ceva despre propriul traseu.
Privind în urma mea, în clipa asta, zâmbesc. Nu am regrete pentru anul trecut. Rănile mi s-au mai vindecat. Iar eu am mai învăţat despre viaţă şi despre mine.

Am încetat să mă zbat atât de mult pentru utopii şi să mă las tot mai mult purtată de vânt.

Am acceptat că există oameni care pur şi simplu se hrănesc din a-i face pe alţii să simtă neputincioşi fără să mă mai întreb de ce.

Am aflat că fac clătite foarte bune.

Am învăţat că oamenii nu se schimbă, cu adevărat, niciodată. După o pendulare îndelungată între dragoste şi ură, ură şi dragoste, am încheiat definitiv socotelile cu o fantasmă din trecut. Acum tot ce-i mai pot oferi e indiferenţă.

Am încetat să mă mai simt vinovată pentru că nu ştiu ce vreau să fac cu viaţa mea.

Am văzut că nu-i suficient să fii prietenos şi amabil când vrei să cunoşti mai bine o persoană pe care o găseşti interesantă, unele persoane nu-s capabile să treacă de-o primă impresie proastă.

Am constatat că prea mulţi oameni au ochelari de cal, se plâng că ei oferă mult şi nu primesc mai nimic în schimb, dar în clipa în care vrei te apropii de ei, te resping, fără măcar să-ţi(să-şi) acorde un răgaz pentru a te cunoaşte mai bine. Oare nu fac ei altora lucrul de care se plâng?

Am învăţat că merită să încerci ceva ce-ţi pare fără finalitate fericită pentru că chiar dacă vei eşua varianta acesta e mai liniştitoare decât întrebarea "Ce-ar fi fost dacă...?".

Am înţeles că greşelile nu te definesc dacă nu le laşi tu să te definească.

Am simţit pe propria piele "the butterfly effect". Lucruri aparent nesemnificative au ajuns să aibă un impact atât mare în viaţa mea. Evenimente ce mi-au cauzat discomfort, luate separat, dar împreună m-au adus unde sunt azi, într-o stare de bine, într-un prezent în care vreau să fiu. În absenţa oricăruia dintre ele, viaţa mea ar fi fost, azi, total diferită.

Am trăit minunata experienţă de-a face parte dintr-o familie compusă din oameni, iniţial, necunoscuţi. M-am bucurat că mai există oameni care în care poţi avea încredere şi în care merită şă investeşti afecţiune. Am reînvăţat să zâmbesc din tot sufletul datorită lor.

Am ajuns să mă împac cu gândul că multe lucruri bune se metamorfozeză atât de repede şi dacă nu te adaptezi rapid o să se sfârşească.

Am văzut (500) Days of Summer după jumătate de an de aşteptare. Şi mi-a plăcut atât de mult încât l-am vazut de 2 ori în 3 zile. Hello, my name is Tom...

Am făcut constant obsesii muzicale.

Am avut parte şi de surprize bizare. Cine-ar fi crezut că dumnealui va ajunge să fie prima persoană ce-mi apare în gând atunci când mă trezesc, zi de zi? Se pare că pot să îndrăgesc o persoană care nu suportă Coldplay, sau nu gustă 90% din muzica pe care o ascult, lucru de neconceput înainte. Şi care vine de pe altă planetă decât mine.

Mi s-a spus pentru prima dată în viaţa mea că sunt rea. Se pare că atunci când servesc câte-o ironie, nu o servesc cu jumătăţi de măsură.

Am încercat să nu mai fac pe plac tuturor, să nu mă mai dau peste cap pentru a ferici şi salva pe toată lumea şi să fiu mai atentă la nevoile mele. După o vreme, am încetat să mă mai simt vinovată pentru asta. Am observat cum prietenii mi se împuţinează.

Am ajuns să-mi ţin în frâu frica de întuneric (la propriu şi la figurat).

All in all, balanţa s-a înclinat spre plus infinit.

..."I'm the hero of the story, don't need to be saved, it's alright...No one's got it all."

Aşa, ca de sărbători

2009-12-25T12:51:00.014+02:00

A-nceput de ieri s-apară, câte-un mesaj...
Înţeleg că sărbătorile de iarnă îs prilej de solidaritate, căldură sufletească şi bla bla, but still. Ce anume le poate determina pe anumite persoane, cu care n'am mai schimbat o vorbă, nu m-am mai văzut la faţă şi nu mai am ce împărţi, de cel puţin un an de zile, să-mi umple inbox-ul de la telefon cu mesaje extra-lungi şi "sofisticate", regurgitate de pe net, n-am să înţeleg cu adevărat niciodată. Am tot căutat un răspuns şi unul posibil ar fi că cele ce se fac vinovate de tot acest circ sunt reţele de telefonie mobilă şi ale lor oferte cu sute de mesaje. Nu mai e ca pe vremea când mesajele erau pe cenţi şi le trimiteai doar celor dragi şi apropiaţi câte-unul simplu şi personal. Nuuu. Acum îţi permiţi să trimiţi la toată agenda. Mesaje impersonale, seci, lipsite de sentiment real şi intimitate, care pe mine doar mă deprimă. Pentru că te doare undeva în partea dorsală de Crăciunul lui Cutărescu, care avea un Crăciun liniştit până să-i sune telefonul în draci de la mesajele tale sau ale altora ca tine. Oricum toată treaba asta cu toată lumea e "nais" cu toată lumea de sărbători mi se pare greţoasă. De ce? pentru că e o atmosferă teribil de ipocrită. "De sărbători să fim mai buni". De ce doar acuma? De ce nu în fiecare zi?
Astea fiind zise, Merry Christmas! (celor dragi mie şi celor ce sunt la fel în tot timpul anului şi n-o dau pe altă placă de sărbători).

Isn't life just peachy?

2009-12-16T14:07:00.003+02:00

Eu nu cred în ghinion. Dar se pare ca el crede în mine.
De-a lungul vieţii mele am evitat să asociez momentele mai puţin plăcute sau chiar cele duse la extrem cu chestia misterioasă numită ghinion. Ce-i ghinionul până la urmă? Ce poate îndreptăţii pe cineva să spună că are ghinion? Când spui că ai avut ghinion parcă încerci să te lepezi de partea ta de vină într-un fel şi mereu m-am străduit să fiu sinceră cu mine şi să-mi asum responsabilitatea pentru orice nu mergea conform planului. În dimineaţa asta, printre lacrimi şi sughiţuri, încercam să-mi dau seama ce-aş putea să schimb la mine să nu mai am parte de majoritatea incidentelor pe care cei din jurul meu au tendinţa de a le eticheta ghinioane. În ultimele zile am avut parte de două astfel de incidente care mi-au sufocat rezerva de toleranţă şi au provocat reacţia pomenită mai sus. Weekendul săptămânii trecute părea să fie unul obişnuit. Eram senină, dacă nu chiar foarte veselă şi nu vedeam nimic rău la orizont. Apoi s-a întâmplat. Fiindcă m-am gândit eu să fac o pauză de la învăţat şi să merg în bucătărie. M-am tot chinuit cu întrebarea "De ce nu m-am dus 10 minute mai târziu?!". Într-un final am ajuns la o vagă stare de resemnare, mai ales pentru că m-am străduit să fac pe brava şi să nu mă gândesc prea mult la problemă, zicându-mi că răul e făcut, că oricum nu pot să dau timpul înapoi şi că trebuie să revin la starea de seninătate de dinainte.
Azi am avut examen la Consecutive. Profa şi-a ţinut discursul şi noi ne pregăteam pentru probă. Trebuia să ne înregistrăm simultan pe pe calculator şi pe altă sursă, ca să avem una de rezervă în caz că nu mergea calculatorul (cea mai la îndemână mi-a fost telefonul). Timpul era limitat. Am dat drumul la înregistrări şi mă pregăteam să încep când sună tata. Îi resping apelul şi constat că înregistarea de pe telefon s-a dus la naiba. Mă bălbâi dar mă străduiesc că continui înregistrarea de pe calculator şi încep o alta pe telefon, aşa trunchiată. Nu pornesc bine, că tata sună din nou. Moment în care mă iau toţi aia mici cu coarne şi scap un "F***ing s*it!", care s-a înregistrat bineînţeles. Încerc să mă reculeg, mă strădui să duc la bun sfârşit ce-am început, dar îmi uitasem majoritatea ideilor, de nervi, şi am făcut abuz de pauze dureroase şi ă-uri. Am încercat să-i explic profesoarei care s-a făcut că nu mă aude. Aşa că am dat un clear la înregistrarea de pe calculator, de teama reacţiei ei la auzirea acelei exclamaţii şi i-am trimis-o prin bluetooth pe cea de pe telefon. S-ar prea putea să nu mă treacă din cauza asta, ceea ce e minunat având în vedere că, anul trecut, acelaşi tip de examen, cu aceeaşi profă, nu mi-a făcut probleme şi am luat 10. Când am ieşit din sală încercam să mă abţin să nu-l sun pe tata şi să-l întreb de ce pisicii mei mă suna la 8 dimineaţa, mai ales că ştia că am examen. După ce m-am mai calmat l-am sunat. Scuza lui a fost că el credea că aveam de la 10 şi mă sunase să vadă dacă mă simt mai bine după ce se întâmplase în weekend şi dacă am reuşit să învăţ pentru examen. Foarte frumos din partea lui, dar de ce trebuise să mă sune fix atunci??? Proba a durat 5 minute. De ce nu cu 5 minunte înainte sau cu 5 minute după? De ce nu m-a sunat în seara de dinainte? Şi tot el s-a supărat că i-am răspuns iritat şi mi-a trântit telefonul în nas. Am început să plâng de nervi. Ştiam că plâng dintr-un lucru nesemnificativ şi totuşi nu mă puteam opri. E ca şi cum am plâns pentru fiecare răhăţel de genul ăsta care mi s-a întâmplat vreodată şi peste care am trecut fără să îi fi dat importanţă.

Între plus şi minus înfinit

2009-11-23T10:51:00.012+02:00

S-a mulat lent şi sigur pe trupul conştientului şi subconştietntului. Pui capul pe pernă şi gândurile te zugrumă de fiecare dată când pleopele se lasă grele. Încerci să râmăi treaz ca nu să-ţi pierzi aerul. Fixezi tavanul şi umăreşti dansul lent al unor umbre stranii. O durere ascuţită în colţul ochiului. Mici vinişoare plesnite îl străbat. Însângerat. Obosit. Nefericirea s-a adunat strop cu strop, acţionând ca o otravă. O moarte lentă a şimţurilor. Căutarea bâjbâită şi zadarnică a unui antidot. Cronometrul aleargă nebun şi eşti în contratimp, deşi abia ai început să trăieşti. Pe nesimţite aluneci într-o lume paralelă în care stăpân e trecutul. O listă nesfârşită cu tot ce se-ndreaptă spre minus infinit. Listă adunată într-o sămânţă a neîncrederii, sădită adânc şi demult. Te bântuie "De ce sunt?". Te macină "Încotro mă-ndrept?". Te înrobeşte "Nu ştiu". Cazi într-un abis numit "Fără sens". Alarma sună nemulţumită. Mai rămâi o clipă nemişcat. Observi că întunericul s-a cernut şi raze discrete se conturează în spatele draperiei. Te întinzi spre telefon şi îl apuci nesigur. Cade zgomotos pe podea. Alarma s-a oprit. Îţi urmezi rutina matinală. Eşti gata pentru o nouă zi. Dai să închizi uşa în urma ta când îţi dai seama că ai uitat ceva. Te întorci în cameră şi te uiţi în oglină. Ai uitat să-ţi pui masca optimismului. Îţi aşterni un zâmbet pe faţă şi porneşti la drum. Altă zi. Altă şaradă. Cu masca pe faţă poţi să treci liniştit, neobservat. Dacă ai fi uitat-o acasă ai fi regretat. Întrebări sâcâitoare "Ce-ai păţit?", " Ce ai?". Minciună sau irascibilitate " Nu am nimic", "Nu te priveşte pe tine". Majoritatea atât aşteaptă, să te vadă vulnerabil ca să poată să-şi înfigă colţii în tine. E trecut de amiază şi te-ai abandonat în ce aveai de făcut. Un zâmbet larg pe faţa unui apropiat. O mutriţă veselă de copil. Doi ochi prietenoşi şi o codiţă jucăuşă de căţel. Un banc reuşit. O veste bună. Zâmbeşti din spatele măştii. Poţi să ţi-o dai jos. Până la următoarea stare de nestare, griji adunate şi nerezolvate, noapte de nesomn. Între zâmbet şi mască "De ce sunt?", "Încotro mă-ndrept?", " Nu ştiu", "Fără sens" rămân îngheţate.

Muzici "bune"?!

2009-11-19T01:46:00.029+02:00

Mă preumblam fără ţintă pe paginile Last.fm, pe la artişti, când am observat pe la shout-uri tot felul de mesaje de-a dreptul ostile a căror ţintă erau diverse trupe. Printre ele, o copiliţă ofta din greu, într-un mesaj de pe grupul clujenilor, că, vai, "ce muzică proastă se ascultă mai nou". Un individ îi ţine hangul şi face aluzie la Coldplay. Ea revine, menţionând că se referea la Travka şi la Kumm. Mereu se găsesc câţiva mai cu moţ care consideră că, deh, gusturile lor trebuie luate drept referinţă de restul lumii. Dacă nu vă place ceva, nu ascultaţi şi am încheiat povestea. Nu ţin neapărat să iau apărarea trupelor menţionate, dar cred în dreptul la individualitate, în dreptul de asculta orice îţi cade bine, atâta vreme cât nu-ţi bagi gusturile pe gâtul altuia. Cam lejer îşi rezervă unii dreptul de a hotărâ ce e muzica "bună".

Chiar adineauri îi ziceam unei prietene că nu mă omor după Elsiane, şi că la auzirea vocilor celor de la CocoRosie mi se zburleşte părul pe mână (nu în sensul bun), dar nu m-am gândit nici o clipă să-i zic: "ce muzică proastă". Mi-era destul de clar că e doar ceva ce nu-mi place mie, nu că tre să-i dau peste nas cuiva pentru ca o gustă.
Dar pe asta, Mend (To Fix, To Repair), chiar o ador. O ascult obsesiv de două ore.

Birthday Party

2009-11-13T05:31:00.024+02:00

Vă recomand să nu combinaţi Lacrima lui Ovidiu cu bere, iar apoi să mergeţi pe jos acasă la 5 jumate dimineaţa, altfel sunt şanse mari să aveţi impresia că vă urmăreşte cineva, sau ca fiecare stâlp, văzut din depărtare, să vă pară un zombie pietrificat care o să înceapă să se mişte în fiecare clipă.
A fost ziua lui M.V. Toate bune şi frumoase. Doar că era şi el acolo. A fost în regulă, o vreme. Până când a început să se comporte ciudat. Apoi am început să mă comport şi eu ciudat. Apoi totul a devenit ciudat şi mi-am dat seama că n-o să poată să fie ca dinainte. Aproape că nici nu mai ştiu cum a început toată nebunia asta. Aaa da. Ziua concertului Kumm. O zi bizară de la cap la coadă. Ploaie torenţială, frig şi o dezamăgire profundă, cu excepţia câtorva clipe de uitare de sine şi relaxare în timpul concertului. O decizie cât se poate de proastă. În loc să plec acasă, am plecat cu o prietenă în Stuf. Un mesaj. Un răspuns. Şi iată cum se duc la naiba prieteniile. Fără sens...

2009-11-11T01:57:00.028+02:00

E aproape două şi eu încă zăbovesc în faţa calculatorului. Savurez o cană de lapte cald şi prea iubiţii mei biscuiţi de ovăz (who needs chocolate?). Pare că mi-am revenit după starea de nestare ce m-a ţinut în angoasă de vineri noaptea. După îndelungi sesiuni de despicat firul în patru, am ajuns la concluzia că mai bine nu. Înclinam spre răspunsul ăsta încă din ziua unu, dar acuma sunt convinsă. Mai rămâne să văd cum îmbrac mai frumosc acest "nu" şi-l servesc aşa încât să putem reveni la status quo-ul de dinainte, adică just good friends. După ce am îmbrăţişat momentul adevărului, m-am relaxat şi am luat somn instant. Nu dormisem mai mult de 2-3 ore pe noapte de-atunci. M-am trezit undeva pe la nouă, cu senzaţia că am dormit mai multe zile. Mi-e foarte greu să mă împac cu ideea că pentru a-mi fi mie bine, uneori, trebuie să aleg o variantă mai puţin favorabilă pentru altcineva. M-am luptat cu mine, am vrut din răsputeri să vreau, dar chiar nu am energia necesară, acum, să prefac nu în da.

2009-11-08T11:50:00.006+02:00

Sunt tristă...că n-au mai rămas frunze în copacul din faţa casei de peste drum. Obişnuiam să uit de mine, pentru câteva clipe bune, privind frunzele aurii cum se desprind de ramuri şi dansează leneş până să se aşează pe huma bătucită. Ieri, proprietarul casei, un bătrânel voinic, a ieşit cu un par şi a pedepsit bietul copac, după care a adunat toate frunzele şi le-a îndesat într-un coş. Pesemne nu-i plăcea pătura gălbuie din faţa casei.

2009-11-07T17:16:00.002+02:00

Ooops, I did it again! No, you didn't! Yes, I did! No, you didn't! Yes, I did!!!

Where to now?

2009-11-03T15:39:00.018+02:00

Numai ce-am văzut Prozac Nation. A trecut ceva vreme de când un film m-a ţinut trează pe tot parcursul lui, iar la sfârşit am simţit că s-a terminat prea repede. Christina Ricci joacă întotdeauna excepţional rolul de damaged. Partea mea întunecată mai mereu s-a simţit atrasă de oameni cu personalităţi tulburi şi care aveau nevoie de cineva care să-i repare, să-i salveze. Şi poate prea târziu am realizat că prin asta căutam salvarea mea. În secret aştept şi eu un înger, sau un moment de răscruce în urma căruia să fie totul bine, toate probleme mele să se rezolve. Mi-a fost greu să înţeleg că procesul de vindecare e un proces lung şi anevoios şi încă n-am ajuns să accept pe deplin lucrul ăsta. Sunt mereu în căutare de lucruri care să mă inspire, să nu mă simt atât de moartă pe dinăutru atât de des şi atât de singură, deşi înconjurată de atâţia oameni. Mereu sperând că următoarea persoană pe care o voi cunoaşte mă va înţelege (cel puţin mai mult decât am fost vreodată înţeleasă de cineva) şi va răspunde în mod magic nevoilor mele. Nu mă simt întotdeauna pierdută, plutind în derivă. Uneori pare că nimic nu mă mai poate tulbura, că am găsit echilibrul mult dorit. Şi de fiecare dată pare că durează atât de puţin. Pentru că sunt atât de crudă. Pe cât sunt de puternică câteodată şi pe cât reuşesc să trec cu bine peste valuri de neplăceri, pe atât sunt de fragilă în alte momente. O adiere rece de vânt, un obstacol aparent nesemnificativ se transformă în suferinţă pură. De ce? Pentru că încă n-am ajuns să accept că viaţa nu devine minunată peste noapte şi rămâne aşa. Nu. Ci tot ce pot să fac e să jonglez cu lucrurile bune şi rele, având speranţa că am încheiat fiecare zi îmbogăţită cu învăţături pe care le pot lua mai departe cu mine. Lecţii şi învăţături trăite de generaţii după generaţii. Nu demult credeam că îmi doresc să fiu fericită. Apoi am descoperit că mi-e sete de adevăr şi cunoaştere şi căutând asta, de multe ori, a trebuit să accept lucruri care nu mi-au adus, nici pe departe, fericire. Bine-a zis, cine-a zis: Cu cât ştii mai mult, cu atât îţi dai seama cât ştii de puţin. Mă văd adesea în situaţia în care simt că am înţeles ceva important, dar apoi realizez că sunt mai în ceaţă ca înainte şi nu ştiu care e pasul următor. Veşnica întrebare...Where to now?

Trambulină

2009-10-28T19:17:00.009+02:00

Cam săcâitoare alternanţa asta de zile bune/zile rele (mă refere la vreme). Când e soare afară, sunt sunny şi eu, când nu, n-am chef de nimic şi de nimeni. Nu mă ispitea nici să mai scriu pe blog. Chiar deloc. Dar am epuizat acţivităţile. M-am apucat de citit. După 40 de pagini am capitulat. Televizorul a stat deschis fix 2 minute. Mi-am descărcat filme, le-am început pe toate, dar n-a trecut niciunul de proba de 10 minute. Am tot scormonit prin muzică, dar parcă nimic nu mă încântă azi. Am încercat să dorm, dar fiecare adiere parcă stătea la pândă. Ar mai fi rămas să ies în oraş, dar mă-ndoiesc că cineva m-ar vrea drept companie, având în vedere acrimea ce mă caracterizează azi. Acum ce mai e, o să se întrebe mulţi? Nu ştiu. Puţin din toate. E frigul. Am pe mine 2 bluze şi un pulover şi tot mi-e frig. Ar mai fi cerul plumburiu. Şi oboseala. De trei săptămâni tot alerg dintr-o parte într-alta, încercând să împac şi capra şi varza, iar sfârşitul degringoladei pare îndepărtat, deşi, teoretic, chiar mâine se va produce minunea. Apoi mă tot întreb de unde capacitate asta a mea de a-mi alege prieteni care reuşesc să mă spulbere în juma' de oră, să calce în picioare visele mele şi, în general, tot ce însemnă eu, să-mi stârpească cu brutalitate speranţele şi optimismul şi să-mi spună, mai apoi, că doar asta fac prietenii adevăraţi. Nu m-am ferit niciodată de critică constructivă, ba chiar am îngăduit de multe ori mult mai mult decât ar fi trebuit, tocmai pentru că speram să mă ajute să mă înţeleg mai bine, dar de-aici, până la a fi permanent zgândarită de cineva care şi-a făcut o misiune din a mă schimba, e cale lungă. De ce trebuie să mă simt mereu the odd one, doar pentru că sunt visătoare şi mai cred în lucruri în care marea majoriatea nu mai crede? De ce trebuie să fac cum face toată lumea? De ce trebuie să fiu ca tine şi să gândesc ca tine doar pentru ţie îţi merge bine? De ce nu pot doar să fiu eu? De ce e atât de greu să accepţi că nu toată lumea vede lumea cum o vezi tu? De fapt, asta mă frâmânta. Nu ploaia sau frigul.

Just one of those days

2009-10-17T23:46:00.022+03:00

Tocmai pe când mă pregăteam să răsuflu liniştită şi să zic că toate-mi merg bine şi că-s, în sfârşit, mulţumită de mersul lucrurilor a intervenit ceva. O surpriză foarte neplăcută, care m-a luat total pe nepregătite, iar de-o săptămână încerc să-mi spun că n-am ajuns la capătul răbdării. Nu vă scoate din sărite când vedeţi că cineva profită de circumstanţele negative în care se află pentru a atrage atenţie asupra sa şi a-i manipula pe cei din jur, în loc să încerce să iasă la liman? Dar când aveţi parte chiar de două astfel de persoane deodată? De câteva zile tot îmi reproşez că sunt o fiinţă prea slabă şi pun botul mereu când cineva apropiat e la nevoie, chiar dacă persoana respectivă mi-a făcut mult rău, şi apoi mă trezesc înşfăcată ca o muscă ademenită de o plantă carnivoră. Îmi reproşez că nu-mi intră odată în cap că unii oameni nu se schimbă niciodată şi dacă te-au dus în situaţii limită de zeci de ori, te vor duce şi pentru a suta oară. Îmi reproşez că nu reuşesc să mă detaşez când trebuie şi mă implic în cauze pierdute până în punctul în care nu mai respir pentru mine, ci pentru a rezolva probleme altora şi-mi asum responsabilităţi ce n-ar trebui, iar prin asta îmi fac rău cu mâna mea. E un comportament distructiv şi mă găsesc, iar, într-o permanentă stare de extenuare. Nu-i drept. Viaţa n-ar trebui să fie o luptă continuă cu morile de vânt.

Parov Stelar

2009-10-06T20:53:00.022+03:00

Am absentat cam mult de pe lumea virtuală, dar am avut o scuză bună, am scris istorie. Cu ce să încep? Probabil cu magica zi de 26 septembrie. 24 de ore înainte de concert. Aprox. 03.00 A.M. Eu eram încă trează. Povesteam de zor cu Ade. M-am trezit şifonată, pe la 08.00, zicându-mi că am suficient timp să-mi fac somnul de frumuseţe până la concert. După alte poveşti nemuritoare şi 21 de clătite (făcute de mine, of course), ceasul bătea ora 18.00. Duş, uscatul părului, alegerea ţinutei, uitat pe youtube la filmuleţe America's got Talent & co şi s-a făcut ora 21.00. Un expresso delicios şi rapid de Zorki şi cei trei muschetari (eu şi două prietene foarte bune) eram în 25, în drum spre Polus. Convesaţie: Mări: Ioana, ai plătit tu consumaţia, nu? Eu: Nu, credeam că ai plătit tu. Mări: Adică am plecat fără să plătim?!!! Eu: Se pare că da... Un râs isteric de 5 minute, după care feţe plouate şi triste. Ne-am mustrat reciproc pentru grabă şi am promis că o să revenim cu plata a doua zi, apoi ne-am văzut abandonate în Bucium, în frig şi beznă... Moni: Aşa-i că n-am luat busul care trebuia? Noroc că aveam eu o oarecare idee pe unde ne aflam şi în cele din urmă am ajuns tefere pe tărâmul Polus. Ora 23.00. Holly cow!!! Ne aştepta o coadă imensă. Hmm, popular Parov al nostru. Am ajuns înăuntru abia după 00.30. Holly cow!!! Câtă lume! Câtă forfotă! Bateria îmi era la nivel critic (low). Am ajuns pe undeva pe lângă scenă. Am aruncat o privire fugară şi continuam să mă plâng prietenelor mele în legătură cu oboseala. Mi-am potolit setea cu o bere, pe care-am terminat-o în 5 minute şi care mi s-a urcat la cap instant. Conversaţie: Moni: Ce drăguţ e Parov. Eu: Markus? Unde l-ai văzut? Moni: Pe scenă. Mă uit spre scenă. Eu: Dar nu ţi se pare cam tinerel? Şi muzica nu-mi sună deloc cunoscută. Nu-i Markus. Moni: Ba daaaa, el e. Nu vedeţi că are cipilică? Am văzut o groază de poze cu el. Şi am citit în nu-ştiu-ce revistă că spectacolul ăsta va fi diferit de tot ce a susţinut până acum. Eu: Să fie oare? Mă uit nedumerită la creţulinul pirpiriu cu cipilică de pe scenă şi încerc să fiu mai atentă la muzică. După vreo 2 minute cipilica eliberază scena. Asta a fost tot?! Mări: Lasă că precis a fost doar încălzirea. O să vină mai târziu. Mă trezesc eu, Ştrulă, să cer cuiva lămurire şi primim asigurări că nu fusese Parov. Cum să fi crezut că era Parov? (Ruşine!) Pentru o clipă am simţit că mă aflu în Zona Crepusculară. Mă lua cu piele de găină şi somn şi îmi venea să-mi dau palme că nu m-am odihnit bine înainte de concert. Apoi au urmat cei de la Şuie. Atmosfera era plăcută şi energică. Dar nu mai aveam răbdare. Nu pentru ei venisem. Undeva după ora trei s-a produs minunea. Mi-am revenit când i-am văzut păşind pe scenă. Markus, tobarul, saxofonistul şi fermecătoarea solistă, în câteva cuvinte Parov Stelar & Band! Magie pură! Joc de lumini, fum şi proiecţii fascinante şi muzică ce mi-au adus secreţia de serotonină la cote maxime. Eram parcă high. Mă lăsaseră picioarele şi şimteam că plutesc. Solista era de-o frumuseţe şi de-o eleganţă debordantă. O priveam fascinată şi îmi zicea că ea e imaginea desăvărşită a unei femei adevărate. Emana încredere, forţă şi stil. Se juca cu privirile flămânde şi obiectivele fotografilor. Saxofonistul emana aceeaşi încredere şi forţă. Parov, coordona jocul actorilor, din culise, din spatele a două laptopuri cu energie şi cu zâmbetul pe buze. Muzica m-a purtat spre altă lume. Nici n-am ştiu cum a trecut timpul. M-am trezit din visare când artiştii şi-au luat, cu adevarat, rămas-bun de la mulţime. Ce păcat! Aş fi vrut mai mult. Prietenele mele erau în aceeşi stare de beatitudine. Finalul nopţii a fost mesmerizing. Am plecat cu gândul că a meritat aşteptatul de mai bine de-o oră jumate la coadă, răul produs de bere, oboseala, înghesuiala şi tot ce părea nelalocul lui în seara aceea. N-am mai rămas să vedem ce umează după. Am urcat în taxi, am ajuns la Mări, m-am aruncat în pat ca un bolovan şi am adormit instant. Asta a fost experienţa mea Parov Stelar.

P.S. O să revin cu poze.

Later edit:

Chiar ea

Mămăruţele

Psychedelic

Aprox. 3 A.M. Cine-i obosita? Eu, of course. Cheer up, won't ya'?

Superba Beate

The man behind it all

Crazy sax

Îhîm

Happy End

2009-09-26T09:24:00.004+03:00

În sfarşit, am avut parte de somnul mult aşteptat. Toată tensiunea se topise. Urma să las în urmă vacanţa lipsită de sare şi să mă îndrept spre noi experienţe. Cluj. Things to do. Să eliberez camera de cămin. Să îmi îndes lucrurile în garajul noii locuinţe, unde nu mă pot muta, totuşi, până la 1. Să rezolv situaţia "I am homeless for a week". Bagaje, bagaje şi iar bagaje. Ale
mele şi ale prietenilor (migrare intensă). Cine are nevoie de tae bo? Din gura unei prietene am auzit frumoasele cuvinte: "Mi casa es su casa". Tasks completed. Nu-mi mai rămâne decât să mă relaxez şi să mă răsfăţ diseara cu prea doritul concert Parov Stelar.

I need too...

2009-09-22T09:33:00.015+03:00

I've been in a grumpy mood for a week now. I'm having trouble sleeping. În primele zile nu reuşeam să adorm, iar când se întâmpla să reuşesc, dormeam iepureşte şi puţin, 3-4 ore pe noapte şi o ţineam tot într-un coşmar. De vreo trei zile cad ca un bolovan, însă somnul tot nu-i mai dulce. E tot agitat, şi mă tot trezesc de n ori şi mă chinui să adorm iar. Coşmarurile au încetat, dar tot am parte de visare intensă, pe care mi-o amintesc. Vise lungi şi bizare ce par atât de reale. Parcă aş fi la cinema, în propria-mi minte. Şi în fiecare dimineaţă mă trezesc înainte de ora 08.00, fără posibilitatea de a-mi continua somnul, cu o uşoară durere de cap, cu senzaţia că am fost lovită de un vehicul de mare tonaj, cu cearcăne până-n pământ şi morocănoasă nevoie-mare. Trebuie să am o discuţie serioasă cu Moş Ene. Nu ştiu cu ce şi-a lungit praful de dormit, dar nu mai funcţionează. Nu se poate să fi ajuns criza până şi la el. Până una alta încerc să mă îmbărbătez ca să pot să încep să beau din ceaiul de tei pe care mi-l tot flutură mama sub nas. Mulţi ani nici n-am vrut să aud de ceai, mi se făcea rău efectiv când beam (cine ştie cu ce fel de ceai dubios m-a traumatizat mama când eram mică). Aversiunea asta s-a cam potolit începând cu facultatea, pentru că am descoperit ceainăriile şi ale lor specialităţi cu nume fistichii. Dar ceaiul de tei ... câh!!!

Aşa că am o nevoie disperată de alternativă.

Plumb - Sleep

Sometimes you just wanna kick somebody

2009-09-21T20:47:00.001+03:00

Asta-i culmea! E a noua oară când se ia curentul în şapte zile şi asta în timp ce sunt la calculator. What is your effin' problem, you effin' incompentent dealing with electricity people? Ce anume vă împiedică să vă faceţi meseria? Seriously! Înţeleg să apară câte-o pană ocazional, dar nu ce-a fost în ultima perioadă. Nu-i destul că mi-e hârb calculatorul şi se mişcă cu viteza melcului rănit, dar de fiecare dată când se întrerupe curentul mi se resetează biosul şi începe să facă figuri.

Auzisem eu zvonul că aşa merge mai nou treaba pe aici, după ce ni s-a prăjit un televizor, iar trei zile mai târziu ni s-a dus şi lada frigorifică. Diagnosticul: scurtcircuit. Mmmda. De aşteptat, din moment ce, numai adineauri, am fost spectatoarea becului ce se agita de parcă ar fi vrut să trimită un S.O.S. Aşa a ţinut-o un minut-două în care părea să spună "Hai să jucăm ceva: Unde-i curentul? Uite curentul! Iar nu-i curentul! Uite curentul!". Iar panele astea simpatice sunt de toate formele şi culorile. Apar, ca din senin, la orice oră (deci nu vei şti când te vor lovi) şi din câte am observat eu au durat până în trei minute, sau chiar până într-o oră (în două zile). În câteva ocazii nici măcar nu mă aflam de plăcere la calculator, ci trebuia să-i tehnoredactez mamei câteva pagini din planificare. Noroc că sunt obişnuită să salvez frecvent modificările şi nu am suferit pierderi mari. Dar problema rămâne problemă. Ce-i de făcut? O analiză succintă indică o posibilă reclamaţie telefonică. Done! S-a remediat situţia? Voi ce credeţi?

Well done, Sherlock!

2009-09-21T19:34:00.009+03:00

Vi s-a întâmplat să plăceţi (e forma corectă) o persoană foarte mult pentru că vă fascinează prin forţa intelectuală pe care o emană şi, deşi vă doare-n colţul şifonierului de părerea majorităţii şi trăiţi după dictonul "it's just me, take it or leave it", acum contează prea mult părerea persoanei respective despre persoana voastră şi tocmai când încercaţi să nu păreţi un/o tâmp/ă în faţa individului/ei, dacă nu chiar să impresionaţi, tocmai atunci vă iese totul pe dos şi păreţi chiar mai tâmp/ă decât sunteţi de obicei?

Epopeea nimicului III

2009-09-18T15:56:00.006+03:00

Gata. Destulă vacanţă. Vreau la Cluj. Vreau să-nceapă şcoala. Am început să mă plictisesc groaznic, după o săptămână de vizionat filme până la refuz. Azi n-am mai fost în stare să văd măcar un minuţel din următorul film de pe lista propusă. M-am trezit cu noaptea-n cap. Nu aveam stare. Mi-a trecut prin cap să-mi recitesc vechile postări, eram curioasă ce a putut să-mi debiteze mintea în momentele respective. Am o memorie proastă când e vorba de logereea blogului personal. Jaleee! Am pescuit incoerenţă şi o groază de greşeli de gramatică şi sintaxă "rănită" (ce au rămas în acelaşi stadiu, pentru că sufăr de lene cronică), iar după vreo 2 ore de aşa ceva am abandonat cauza. Apoi, am primit, din nou, confirmarea că se poate scrie şi corect şi bine (citindu-i pe alţii, bineînţeles). A venit mama. M-a întrerupt şi a stricat magia. M-am îndreptat atenţia asupra telefonului. Am vorbit cu Ona despre cele mai nesemnificative lucruri până s-a plictisit şi ea. Acum scriu postul de faţă... ~~Vreau la Cluj. Vreau să-nceapă şcoala.~~ Mă predau!

Cursă contra cronometru

2009-09-10T19:28:00.025+03:00

Mai ştiu eu pe ce lume trăiesc? După o săptămână extenuantă (ce nu s-a terminat încă) şi picăturile de acid inspirate, am senzaţia că dorm şi am unul din visele acelea în care ştii că visezi, dar nu te poţi trezi. Chiar zilele trecute am avut unul. M-am trezit morocănoasă şi cu şina de la perdea lângă mine. Nu ştiu cu cine m-am războit în timpul somnului, dar cert e că, pe cât de obosită eram, pe atâta putere am avut să apuc perdeaua cu picioarele şi să rup toată şina, fără măcar să mă trezesc. De fapt, colega zice că m-am ridicat un minut, am întrebat unde e perdeaua şi m-am culcat la loc. Dimineaţa nu ştiam dacă să râd sau să-mi fac griji pentru mine.

God, câtă nevoie am de o vacanţă. Undeva departe de lume. God, ce mă obosesc unii! Slavă cerului (de ce ştiu doar exclamaţii care se leagă mereu de divinitate?) că în curând o să mă mut în cămăruţa mea, pe care n-o mai împart cu nimeni şi o să am parte de liniştea de care am nevoie. Cât de greu e să duci la capăt un lucru pe care nu vrei să-l faci, dar trebuie să-l faci şi mai şi te împiedici de oameni pisălogi la tot pasul, care-s nişte vampiri energetici ce te seacă de ultima vlagă. E şi mai greu când ai prea mulţi ani de acasă şi nu poţi să spui: "Fată dragă, lasă-mă în pace! Nu vezi că lucrez? Dacă am zis de enşpe' mii de ori nu, înseamnă că e nu." I wish I had more balls... Dar e criză peste tot...
Tot fac promisiuni ciudate şi nu-ştiu-pe-ce-bazate providenţei (una în care nici măcar nu-i sigur că, într-adevăr, cred) în speranţa că o să ies neşifonată din degringolada asta. Cât de ridicol şi poate fi ritualul ăsta. Şi de ce, totuşi, îl fac?

Katatonia - My Twin
Totally obsessed with this song.

Keep walking

2009-09-05T05:42:00.026+03:00

Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu, cel puţin, am oroare fie doar si de ideea de durerea fizică. Cea emoţională nu mă sperie, din aia am îndurat cât încape, ba de multe ori am şi căutat-o (ştiu, ştiu), dar cu cea fizică e altă poveste. N-am fost niciodată o fire bolnăvicioasă şi în afară de o groază de julituri când eram mică şi ocazionale migrene şi dureri de stomac (cine nu le are?) pot spune că am fost o mare norocoasă. Nimic prea grav. În schimb, îmi vine să mă adun toată şi să pitesc într-un colţ când văd răni la alţii. Şi nu-s deloc mare fan nici ipostazei în care suferindul sunt eu. De obicei, fug de cele mai mici dureri. Dacă, de exemplu, nişte încălţări noi îmi provoacă răni la degeţele sau în spate, deasupra la călcâi, nu mă mai mişti din loc, nici să mă ispiteşti cu tort de bezea sau Joseph Gordon-Levitt. În nici un caz nu aş putea încadra rănile astea corespunzând durerilor semnificative pe care le poate avea cineva. Dar pentru momentul respectiv neplăcerea aceea devine cea mai importantă şi evit plimbăreala până la vindecare. Lucrul care s-ar fi, în mod normal şi ieri. Am fost până la facultate pe jos şi am aşteptat autosbusul 20 de minute numai să nu trebuiască să fac acelaşi lucru la întoarcere. Mă jenau rău noile încălţări, testate abia azi. Ajunsă acasă mi-am oblojit rănile cu alifie şi mi-am văzut de rutina zilnică. Apoi, telefonic, am fost poftită succesiv, la două plimbări, în decursul a vreo două ore, iar cei ce veniseră cu propunerea s-au trezit cu un refuz categoric (de obicei dacă însişti, după vreo 10 minute de implorări, mă dau bătută). Mi-am amintit că ar trebui să merg să văd de camera aceea de care citisem într-un anunţ. Sun. Informaţiile auzite îmi gâdilă atât de plăcut urechea. Locaţia, preţul, amenajarea. Da, da, da. Mi se spune că pot merge să o văd chiar azi. Un val de adrenanilă mă cupride. Caut pe harta online. "Cred că ştiu cam pe unde vine". Mă pornesc de grabă. Nu tu plasturi, aceleaşi încălţări. După o bucată de drum încep să mă resimt. Deja şchiopătam. Merg mai departe. Bani de taxi nu aveam de dat. După vreo juma de oră simt cum mi se sparge leziunea tegumentară cu lichid (sună urât băşică) de la piciorul drept şi cum carnea rămasă descoperită mi se freacă la fiecare pas de peretele adidasului. Am continuat să merg grăbită, pentru că trebuia să fiu acolo la o anumită oră. În momentul acela deja mă durea destul de tare, dar parcă n-o simţeam. Doar îmi doream să ajung cât mai repede. Parcă presimţeam că e ceea ce caut. După aproape o oră de mers pe jos am ajuns la destinaţie. Şi da, era ceea ce îmi doream. Întoarsă acasă, după ce mi-am scos papucii din picioare am constatat că dosurile călcăielor mi-erau toate un sânge. Noroc cu şosetele, că altfel mi s-ar fi murdărit încălţările noi.

Pentru ce atâta vorbăreală pentru un lucru aparent atât de nesemnificativ? Pentru că e un fel de anecdotă personală. Nici rănile de la picioare, nici lipsa de bani pentru taxi, nici lungul drum se străbătut nu m-au oprit să ajung la ceea ce voiam. Mi-am mai amintit ceva asemănător. Clasa a 8-a. Sfârşit de an. Predarea cheii. Ştiam că e posibil să fiu şefă de promoţie, dar cum pentru mine nu era ceva special m-am îmbrăcat obişnuit. Diriginta mă ceartă. Îmi zice că trebuie să preiau cheia. O rog să pună pe altcineva, dar nici vorbă. Mă trimite acasă cu bicicleta profei de sport să mă schimb în haine adecvate. Aproape de casă constat că nu merge frâna de mână şi până să reacţionez, îmbrăţisez gardul. Aveam viteză. Mi-am julit palmele şi genunchii. M-am spălat, m-am îmbrăcat, m-au urcat pe bicicletă şi am mers la şcoală. Am suportat două ore discursuri plictisitoare şi usturimile cauzate de răni. Aş fi putut evitat totul dând un telefon şi spunând ce s-a întâmplat. Dar ştiam că diriga se bazează pe mine. Eram într-a doua. Mă jucam pe stradă. Alergam. Apoi m-am împiedicat. Mi-am julit cam tot ce am putut să julesc, palme, coate, genunchi. Mă usturau îngrozitor dar asta nu m-a oprit să merg în excursie la Peştera Urşilor, deşi mama mi-a zic că o să pot să merg în anul următor. Voiam prea tare să merg atunci.

Iar după întâmplarea de azi, revenindu-mi în minte tot felul de întâmplări în care am trecut hotărât peste neplăceri, de la cele mai mici (chiar dacă-s mărunte, dacă nu vreau să fac ceva nu fac de nicio culoare) la cele mai mari, pentru a ajunge la ceva ce îmi doresc, mi-am dat seama că dacă găsesc scuze să nu fac un lucru pe care, teoretic, mi-l doresc, înseamnă că nu-mi doresc suficient de tare. Iar dacă îmi doresc ceva cu adevărat, aproape nimic nu mă poate opri.

YannTiersen - Lara's Castle

Just another day in paradise...

2009-09-02T17:10:00.046+03:00

Deşi aş avea atâtea de făcut zilele acestea, nu m-am putut rupe nicicum de Grey şi a sa Anatomie. Văzusem primul sezon acasă şi am primit drept cadou sezonul doi. Parcă uneori nu pot să respir dacă nu mă hrănesc cu ficţiune. Din când în când îmi vine pur şi simplu să mă cufund într-o lume mai puţin palpabilă, o lume a posibilului. Circulă zvonul că vărsătorii văd lucrurile nu cum sunt ci cum ar putea să fie. Dacă apartenenţa la zodia asta ar fi condiţionată de acestă premisă, aş putea spune fără doar şi poate că sunt vărsător şi fără să ştiu data naşterii. E greu pentru un etern nemulţumit care mai mereu vrea mai mult, vede mai mult decât se poate observa cu ochiul, să fie un optimist şi un om al clipei. Îşi concentrază aproape toată energia pe revoluţii şi schimbări mai mult sau mai puţin interioare. Dar încerc. Am învăţat că tot ce îmi trebuie pentru a merge mai departe, indiferent de circumstanţe, e să-mi păstrez o minte deschisă şi să-mi spun că problemele nu se rezolvă mai uşor dacă mă văicăresc şi negativizezi Aşa că, am început să iau neplăcerile mai uşurel şi detaşat.

În ultima perioadă, m-am simţit cam singură. Bine, dar cam singură. Un amic îmi zicea că ar trebui să-mi cobor aşteptările, pardon, pretenţiile. Dar cu asta n-a obţinut decât contrariul. Să fiu şi mai convinsă că fac ceea ce trebuie. Nu vreau să fiu cu cineva doar să nu fiu sigură. Vreau ceva care feels right, să zic aşa. Nu e o "pretenţie neîntemeiată". Nu mi-am construit un ideal de Făt-Frumos de porţelan. Mi-era teamă să nu fi făcut asta. Nu există tipul "ideal." Există doar omul potrivit pentru tine. Da, da, ştiu, bla, bla, bla. Nu ca pe alte vremuri, azi subiectul dragoste provoacă plictisită cronică. Mai ales după ce orice flăcăruţă e considerată iubire. Oamenii se iubesc toată ziua-bună ziua şi vorbesc despre iubire toată ziua-bună ziua. Dar oare chiar se iubesc? Ce-o fi şi iubirea asta? Cei mai mari filosofi ai lumii au încercat să-i dea o definiţie şi, totuşi, nici până azi nu e vreo definiţie corectă şi completă. Mister. Pentru mine iubirea e mister. Şi o joacă. Îmi place misterul şi îmi place joaca. Dar misterul provoacă teamă. Uneori mi-e teamă. Mă întreb ce-aş face dacă mâine aş întâlni pe cineva ce pare omul visurilor mele şi aş ajunge la a-mi petrece restul vieţii alături de el. Gândul ăsta mă sperie. Mai mult, mi se pare ridicol. Nu teama. Ci iubăreala intensă şi plimbări nesfârşite pe sub clar de lună, ce vor deveni rutină pură. Mă simt, încă, atât de copil şi vreau să gust cât mai mult din viaţă. Nu monogamia mă sperie. Umblatul din floare în floare de dragul atracţiei (distracţiei) oricum nu mă tentează. Dar ideea de "până moartea ne va despărţi" mă sperie. Aş vrea să văd lumea întâi. Să văd locurile atât de mult visate. Să cunosc şi să ajut oameni. Să rămân cât mai mult timp aproape de a fi copil. Sau poate aş putea face toate lucrurile astea împreună cu el. Şi totuşi...îi văd pe atâţia care se scufundă în relaţii monotone şi uită să mai trăiască altfel decât prin prisma relaţiei. Universul lor se îngustează pe nesimţite. Mă sperie groznic de tare tabloul în care locuiesc împreună cu el, oricine ar fi el, căsătoriţi sau nu, amândoi muncim 8 ore pe zi, mai ieşim din când în când cu amici, în cuplu, bineînţeles, facem aceleaşi lucruri mereu. S-a instalat rutina, dar deja nu ne mai putem despărţi. Probabil, apare şi un copil. Eu mă concentrez asupra copilul. El se refugiază în lumea lui. Încet, încet, începem să ne urâm. Şi uite-aşa, mă văd ajunsă la 50 de ani, ridată şi nefericită, căutând motiv de ceartă din orice nimic, urlând la el ca să-l pedepsesc, că nu m-a făcut fericită, că nu mă mai respectă, că nu mă mai iubeşte şi, în rest, refugiindu-mă în copii, încercând să trăiesc prin ei. Un tablou groaznic. L-am văzut de prea multe ori. Şi toţi s-au iubit de mama focului la început. Vreau povestea de iubire şi totuşi n-o vreau.

Robbie Williams - Feel

Iubirea, aşa cum o văd eu

2009-09-02T11:49:00.000+03:00

O privire caldă şi senină. Un zâmbet care să mă facă să simt că mi-e bine acolo, lângă persoana aceea şi nu lângă alta. Să ne completăm. Să comunicăm. Să ne respectăm. Să nu ne sufocăm. Să fim inspiraţie unul pentru celălalt. Să ne transformăm, să evoluăm împreună. Să mă simt alături de el, de multe ori, aşa cum mă simt când văd un apus oglindindu-se într-un lac înconjurat de copaci. Într-o zi ploiasă şi morocănoasă să stăm în pijamale ronţăind popcorn, uitându-ne la un film şi să simt că e cel mai frumos lucru pe care l-aş putea face. Într-o zi însorită să luăm un rucsac în spate şi să luăm autostopul spre oriunde. Să ne oferim libertate. Fără gelozii meschine. Să fiu lângă el şi să ştiu că lângă el vreau să fiu şi nu lângă altcineva. Să mă ţină de mână şi să ştie că lângă mine vrea să fie şi nu lângă altcineva... .

Zâmbete...şi zâmbete

2009-08-20T20:28:00.009+03:00

Iată că în 3 zile semnez condica şi pun capăt sejurului meu în locul de baştină şi mă întorc unde mă simt cu adevărat acasă, la Cluj. A fost o lună pe cât de banală în majoritatea zilelor, pe atât de fascinantă în unele. Iar, acum, când trag linia şi adun plusurile şi minusurile acestei mini-vacanţe, ajung la concluzia că sunt mult mai bogată sufleteşte decât eram în urmă cu o lună. Eliberare şi liberatate. Când resentimentele se prefac în cenuşă, iar, apoi, se transformă în prietenie. Am învăţat să reîndrăgesc o persoană al cărei nume n-am suferit să-l aud rostit aproape un an de zile. Un an care mi-a părut cât zece. Ultima persoană cu care credeam că aş mai putea fi prietenă. Ultima persoană cu care credeam că aş putea să mai stau de vorbă ore întregi la telefon, la glumele căreia să mai râd, sau alături de care să merg pe stradă şi să mă simt fericită. O persoană care îmi e azi din nou dragă, fără să mai aştept ceva în schimb, însă. Zâmbetele mi se hrănesc din momente în care stăm de vorbă, sau pur şi simplu ne privim. La fel ca mai demult. Dar atât. Nimic mai mult. Vreau să
mă bucur de clipele prezente, şi cât va fi, atât va fi.

Sara Bareilles - Between The Lines.mp3

Jurnal de vacanţă

2009-08-08T13:42:00.030+03:00

De două săptămâni am lăsat agitaţia Clujului, pentru prea plictisitorul orăşel natal. Ştiam ce mă aşteaptă, orice, numai relaxare nu. Să nu fiu nedreaptă. În prima săptămână a fost binişor. Cum nu mai dădusem pe acasă de mult, mom a fost numai lapte şi miere: "Ce să-ţi facă mama de mâncare?", "Ce să-ţi cumpere mama?" ... apoi, şi-a revenit: "Te-ai îngrăşat!", "De ce îţi cumperi numai blugi şi nu îţi iei o rochiţă draguţă?", "De ce nu te porţi ca o domnişoară?", "Când ai de gând să te apuci de învăţat?", "Când ai de gând să te maturizezi? La vârsta ta aveam grijă de propria famile", "De ce ţi-ai ales facultatea asta?", "De ce nu ne asculţi? Noi ştim ce-i mai bine pentru tine. Am trecut prin viaţă."... Mda. Se presupune că ar fi trebuit să învăţ să o ignor, până acum, dar cumva, cuvintele ei au întotdeauna acelaşi efect. Mi se şterge orice urmă de zâmbet de pe faţă, orice urmă de optimism şi chef de viaţă. (De ce trebuie să faci asta mereu? De ce nu poţi să te bucuri pur şi simplu de mine?!)
Acasă... Pentru mine e camera mea, patul, biroul meu, cărţile mele. Refugiul meu. În rest nu mă simt legată cu nimic de acest orăşel prăfuit, ce se degradează pe zi ce trece, populat de localnici cu care n-am ce împărţi, decât ziua bună. Puţinii oameni ce mi-au fost şi îmi sunt dragi, sunt acum risipiţi peste tot, şi nu dau semne că o să dea pe-aici în vacanţa asta, aşa că n-am cu cine ieşi, nici măcar la o plimbare.
De când am venit pierd vremea devorând cărţi şi emisiuni de pe Discovery Travel & Living. Dorm puţin şi zbuciumat. Sunt încă prea tulburată de o veste. Veste ce a generat o groază de noi dileme şi întrebări. Şi văzând reacţia altor oameni, în legătură cu subiectul, mi-am dat seama cât mi-e de scârbă de România, de mizeria şi ignoranţa în care trăiesc oamenii. Îmi face rău să văd tabloul ăsta patetic şi să ştiu că viaţa mea e prea neînsemnată pentru a contribui cu o schimbare. Acesta era visul meu cel mai însemnat. Să-mi trăiesc viaţa în aşa fel încât să contribui vieţii celorlalţi cu ceva pozitiv. Să fac ceva care să conteze. Oarecum, în liceu făceam asta, poate nu într-un fel semnificativ, dar pentru unii chiar a însemnat ceva. Eram psihologul şi, apoi, măscaricul de serviciu. Alinam şi înveseleam. Începând facultatea am uitat de ceilalţi şi m-am învârtit în jurul propriilor probleme. Am trecut cu greu peste haosul din perioada respectivă. Şi acum realizez că, deşi era normal să-mi ia un timp să îmi revin, am suferit şi mai mult pentru că am uitat să dăruiesc.

Poets of the Fall - Carnival of Rust

Eu cine sunt azi?

2009-07-22T12:31:00.004+03:00

Sunt o ramură de salcie ce rezonează cu fiecare adiere de vânt, fiecare particulă de emoţie, senzaţie, experienţă emanată de tot ce mă-nconjoară . Sunt un ghiveci, atât de bogat în ingrediente, că sunt zile în care nu mă înţeleg deloc. Nu pot să înţeleg de ce am avut reacţia respectivă, de ce am avut gândul acela. Mă scoate din sărite că uneori vorbesc mult şi prost şi fără mine şi totuşi cei din jur nu par să observe asta. Sunt ameţiţi de vârtejul de cuvinte şi trăiri haotice şi cumva par să creadă că e ceva pozitiv. Aş vrea să nu mă contrazic cel puţin odată pe oră şi să nu mă răzgândesc în fiecare zi. Aş vrea să nu mai planific lucruri ce nu trebuie planificate, ci să-mi drămuiesc mai înţelept timpul. Aş vrea să învăţ să-mi cunosc mai bine calităţile şi defectele, să ştiu să le fructific pe primele şi să le camuflez pe celelalte. Aş vrea să învăţ să mă accept şi să am încredere în mine.

It feels like standing still but I know I'm just moving uncomfortably slow

2009-07-21T12:56:00.024+03:00

Cred că cu toţii avem un dram de autism în noi şi ne simţim în siguranţă în propria rutină, iar când acesta e perturbată simţim că ne fuge pământul de sub picioare. Eu cel puţin mă simt asta. Am terminat orele de practică şi acum mă simt oarecum descumpănită. Erau 8-9 ore pe zi în care aveam un scop precis, în care trebuia să mă concentrez şi să fiu acolo, îndiferent că mi-era somn, sau eram într-o pasă proastă şi nu aveam chef, sau oricare alt motiv. A amâna nu era o opţiune. Nu mi-a fost uşor să adaptez programului încărcat şi efortului, dar către sfârşit îmi intrasem în mână. Şi acum nici nu ştiu ce să fac cu timpul rămas. Parcă reuşeam să fac mai multe când lucram şi aveam timp puţin. Ştiu că e paradoxal, dar deşi, de obicei, mă plictisesc foarte repede şi fug de rutină, uneori îmi lipseşte atât de tare confortul ei. Chiar în clipa de faţă nu mă încântă deloc ideea de a avea două luni, pentru care nu am aproape nici un plan, în faţă. Probabil o să merg acasă pentu o vreme, dar o să mă satur repede de a nu face nimic toată ziua. Aş vrea să fie o vară diferită de toate verile pe care le-am avut. Aş vrea să fac ceva nu atât de obişnuit. Aş vrea să mi se întâmplşe ceva nu atât de obişnuit (in a good way, căci de evenimente neplăcute am parte tot timpul). Nu aş sta cu mâinile în sân, dar gândul că trebuie să economisesc şi că, mai apoi, până la toamnă trebuie să-mi găsesc iar locuinţă şi o să trebuiască iar să mă mut îmi taie toată pofta. Aşa m-am săturat să nu pot să sta mai mult decât câteva luni într-un loc, doar din încercarea mea de a-mi reduce cheltuielile cât mai mult, sperând că asta îmi va netezi drumul spre independenţă. Şi când mă gândesc că nici nu sunt nevoită să fac asta, dar o fac pentru că mi-am pus în cap să nu mai depind de ai mei. Nu mă aşteptam să fie uşor, dar parcă partea pozitivă întârzie să-şi facă apariţia. Oricum n-o să renunţ acum şi cumva-cumva trebuie să ajung să gândesc mereu pozitiv oricât de greu mi-ar fi. Până la urmă dacă mă las pradă anxieţăţii tot n-o să mi se rezolve problemele, care, dacă e să mă gândesc bine, nici nu sunt atât de grave, doar sunt eu o eternă nemulţumită.

Melodia asta îmi dă fiori de fiecare dată când o aud. Versurile şi instrumentalul descriu atât de bine trăirile mele, care, de ar fi puse pe hârtie şi pe un portativ, cred ar suna întocmai.

Newton Faulkner - Uncomfortably Slow

"Travelling again
I know exactly how it's gonna end
The routine day dream starts as I get off
I'm holding up the queue
Because my ticket won't go through
I know it should be simple but it's not

So don't take my photograph
Cos I don't wanna know how it looks
To feel like this
As cars and people pass
It feels like standing still but I know
I'm just moving uncomfortably slow

Something's gotta change
I know i'm lucky in a lot of ways
So why do I want more
Than what I have?
Brace myself to hear the lies
I wonder if they know that I
Don't get the jokes but I just
Need to laugh

So don't take my photograph
Cos I don't wanna know how it looks
To feel like this
As cars and people pass
It feels like standing still but I know
I'm just moving uncomfortably slow

I'm just moving uncomfortably
Slow down
There's infinite detail
When you break it down
It all becomes simple how
It all becomes clearer now

So don't take my photograph
Cos I don't wanna know how it looks
To feel like this
As cars and people pass
It feels like standing still but I know
I'm just moving sub-consciously
One day I guess i'll be
The man that you think you see
I'm just moving uncomfortably
Slow."

Ăăămm...

2009-07-20T20:16:00.029+03:00

Curios lucru telepatia asta, și puterea gândului, în general. Dacă viața chiar funcționează pe principiul "ce gândești, aceea atragi", ca în documentarul acela, atunci îmi explic multe dintre eșecurile mele (și de ce nu, chiar şi unele succese). Eu de multă vreme l-am luat pe NU în brațe. Nu are rost să încerc asta, pentru că n-o să reușesc. Nu mă duc la interviul ăsta, că n-o să fiu acceptată. Nu depun cerere de tabără, că sigur nu primesc. Nu le zic alor mei că îmi doresc X lucru, pentru că sigur o să spună că nu ne permitem. Nu visez la cutărescu, că sigur n-am șanse. Însă dacă, din oareşce motive, eram infectată cu optimism în perioada respectivă și-mi permiteam să obsedez timp îndelungat în legătură cu ceva anume, mi s-a întâmplat să devină realitate lucrul respectiv.
Luăm următorul scenariu şi următoarele aspecte:
Cu binevoinţa providenţei voi împlini, în curând, doi ani de când sunt în Cluj. Tot cu binevoinţa providenţei, am dobândit din naştere o memorie vizuală sănătoasă, mai ales când e vorba de feţele oamenilor. De exemplu, într-o zi eram la un ceai într-un local oarecare şi la o masă vecină se aşează o fată cu o faţă familiară. Mi-am stors creierii şi după o zi de rememorări asidue mi-am amintit că am fost cu ea în compartiment, cu 2 luni în urmă, în drum spre Cluj. N-am schimbat nici măcar o vorbă, nici nu avea ceva ieşit din comun, dar totuşi am reţinut-o.
Acum vreo lună am dat de blogul unui tovarăș clujean, care a ajuns în topul blogurilor pe unde îmi fac veacul (pe care le citesc constant, adică). Următoare secvenţe: guy is funny, guy seems smart, I see photos of the guy, I stare at those photos for 2 days, I run into the guy at a traffic light.
Dilema poate părea stupidă, dar eu o s-o ronţăi oricum. De ce, în aproape doi ani, nu l-am văzut niciodată pe stimabilul, iar după ce a început să-mi ţopăie prin gânduri constant, hopa şi el aşteptând la acelaşi semafor unde am putut să-l admir în toată splendoarea? Sunt destul de convinsă că drumurile nu ni s-au încrucişat până acum, pentru că alfel mi s-ar fi aprins beculeţul şi mi-aş fi zis "hmmm, i know this guy". Mda. În mod şi mai curios, gândul la el (înainte de a-l vedea pe stradă) s-a concretizat în următorul film: Eu, el, în acelaşi loc, aduşi de oarecare circumstanţe. Eu mă îndrept cu tupeu (curaj) spre el şi îi zic : "Hey, hey! Nu eşti cumva tipul care deţine blogul "Y"? Scrii foarte fain. Keep up the good work!". El face ochii mari, rămâne stânjenit o vreme, apoi răsare un zâmbet larg pe faţa lui, facem cunoştinţă, se încheagă discuţia şi "ză rest iz histori". Anyway, dilema: pura coincidenţă sau fixaţia mea recentă pe onorabila sa persoană l-a adus, azi, în faţa mea?

Aqualung - Strange and beautiful

Ary scrie un roman

2009-07-17T20:42:00.000+03:00

Ar fi interesant să dau curs acestui îndemn al câtorva prieteni, dar mă tem că n-aş şti ce să scriu. În nici un caz n-ar fi un roman de dragoste, sau poate da, dar să fie dragostea de viaţă. E una să scriu câteva rânduri pe blog, scântei de moment, şi una să clădesc o lume întreagă pe ficţiune. Nu mă pricep să scriu despre alţii, ştiu să scriu doar despre mine. Să pun prea mult din mine într-o scriere de anvergură ar însemna să-mi trădez prea mult sinele. Aici, deşi aştern multe trăiri, nu mă simt atât de dezgolită. Exprim numai cât simt că e necesar să exprim, dar dacă aş începe să scriu ceva atât de complex nu cred că aş şti unde să mă opresc. Cine ştie, poate cândva...
Până una-alta, eu îmi văd de planuri. Sper să reuşesc tot ce mi-am propus pentru toamna asta. Am atâtea vise, idei, speranţe. Nu mai vreau să simt că a mai trecut un an fără să simt că am trăit din plin, fără să simt că am luat o gură sănătoasă din aerul cel mai proaspăt şi aromat al vieţii. Nu ştiu exact ce o să fac, dar cert e că nu mai vreau să stau degeaba. Vreau, mai mult ca niciodată, să fiu eu însămi, să caut să mă cunosc mai bine şi să nu mă programez în funcţie de alţii. Nu mai vreau să văd viaţa în tonuri de gri. M-am trezit, abia acum, când mi-a ajuns cuţitul la os. Mai am doar un an de facultate, după care urmează un job mare consumator de timp. Aşa că, vrând-nevrând a trebuit să-mi reevaluez priorităţile. Timpul trece şi nu vreau să privesc în urmă cu regretul că n-am făcut nimic important pentru mine. So, carpe diem, baby!

Avenged Sevenfold - Seize the day

Şi ce dacă...

2009-07-14T20:34:00.000+03:00

O leapşa pentru descreţirea frunţilor:

Dacă aş fi fost o lună, aş fi fost… aprilie.
Dacă aş fi fost o zi a săptămânii, aş fi fost... sâmbăta.
Dacă aş fi fost o parte a zilei, aş fi fost… răsăritul.
Dacă aş fi fost un animal marin, aş fi fost… delfin.
Dacă aş fi fost o direcţie, aş fi fost… vest.
Dacă aş fi fost o virtute, aş fi fost... adevărul.
Dacă aş fi fost o personalitate istorică, aş fi fost… Mahatma Gandhi.
Dacă aş fi fost o planetă, aş fi fost… Pământul.
Dacă aş fi fost un lichid, aş fi fost… apa.
Dacă aş fi fost o piatră, aş fi fost… agat.
Dacă aş fi fost o pasăre, aş fi fost… lebădă.
Dacă aş fi fost o plantă, aş fi fost… salcie.
Dacă aş fi fost un tip de vreme, aş fi fost… o zi însorită de primăvară.
Dacă aş fi fost un instrument muzical, aş fi fost… harpa.
Dacă aş fi fost o emoţie, aş fi fost… bucuria.
Dacă aş fi fost un sunet, aş fi fost… sunetul mării.
Dacă aş fi fost un element, aş fi fost… aerul.
Dacă aş fi fost un cântec, aş fi fost… Walking on a dream (Empire of the Sun).
Dacă aş fi fost un film, aş fi fost… Eternal Sunshine of the Spotless Mind.
Dacă aş fi fost un serial, aş fi fost… Veronica Mars.
Dacă aş fi fost o carte, aş fi fost… 20.000 de leghe sub mări.
Dacă aş fi fost un scriitor, aş fi fost… Jack London.
Dacă aş fi fost un personaj de fictiune, aş fi fost… Elizabeth (Pride and Prejudice).
Dacă aş fi fost un fel de mâncare, aş fi fost… pizza.
Dacă aş fi fost un oraş, aş fi fost… New York.
Dacă aş fi fost un gust, aş fi fost… acrişor.
Dacă aş fi fost o aromă, aş fi fost… aromă de pepene.
Dacă aş fi fost o culoare, aş fi fost… verde.
Dacă aş fi fost un material textil, aş fi fost… in.
Dacă aş fi fost un cuvânt, aş fi fost… zâmbet.
Dacă aş fi fost o parte a corpului, aş fi fost… ochii.
Dacă aş fi fost o expresie a fetei, aş fi fost… expresia fericirii.
Dacă aş fi fost o materie de şcoală, aş fi fost… lb. engleză.
Dacă aş fi fost de desene animate/anime, aş fi fost… Yuki (Vampire Knight).
Dacă aş fi fost o formă geometrică, aş fi fost… cercul.
Dacă aş fi fost un număr, aş fi fost… 7.
Dacă aş fi fost un mijloc de transport, aş fi fost… un Harley-Davidson.
Dacă aş fi fost o piesă de îmbrăcăminte, aş fi fost… o pereche de skate shoes.

Ne uneşte, ne desparte

2009-07-04T15:02:00.030+03:00

De-o bună bucată de vreme n-am văzut un apus atât de frumos ca cel de aseară. Eram în oficiu şi pregăteam ceva de mâncare cînd am simţit ceva cald şi luminos pe obraz. M-am îndreptat spre fereastră şi am văzut un superb tablou. O pânză pastelată, de cele mai delicate culori. Am rămas neclintită minute bune şi m-am bucurat de privelişte singură, deşi el era la doi paşi, în cameră, pregătind salata. Nu voiam să împart cu el acel moment şi atunci am realizat că trebuie să purtăm o discuţie serioasă. Se pare că nu eram singura nefericită în relaţia asta, doar că din motive total diferite. El e nefericit că vede că sunt nefericită. Că mi-am construit ziduri de care nu poate trece şi oricât de fascinat ar fi de felul în care gândesc, asta de multe ori îl inhibă. I-am propus să luăm o pauză peste vară şi aşa el pleacă acasă şi amândoi ştim că printre punctele noastre foarte nu se află convorbirile la telefon. Şi nici să-l văd câteva ore la câteva săptâmâni nu-mi surâde. La fel de blând ca întotdeauna, n-a protestat. Deşi am zis că vom continua în toamnă, cred că ştim amândoi că nu e decât o despărţire îmbrăcată cu zahăr. Nu merge. Ne chinuim. Şi nu cred că va fi mai bine peste două luni. Oricât de mult ne plăcem, oricât de mult ne-am asemăna în atât de multe lucruri, împreună suntem un dezastru. Când ne-am luat rămas bun am auzit ceva ce nu mă aşteptam să aud. În mod straniu, cuvintele nu mi-au adus emoţia pe care o aşteptam. Am ajuns din nou în punctul acela mort în care simt că nu mai vreau să lupt pentru relaţia pe care o am, ci vreau pur şi simplu să-i dau drumul. Sunt tristă, dar uşurată. Simt că pot din nou să respir. M-am întors la singurătatea mea confortabilă de care mi-e atât de greu să stau departe.

Alternosfera - Nu E Nimeni Vinovat
*Mai multă muzică*

Alternosfera - Ne Uneşte, Ne Desparte
*Mai multă muzică*

Uncomfortably slow...

2009-07-02T00:36:00.009+03:00

Dacă aş putea să comunic prin onomatopee prin scris ar fi nemaipomenit, dar punându-le pe hârtie, sau blog pur şi simplu n-am aceeaşi satisfacţie. Chiar acum mă cufund în visare pe muzica lui Newton Faulkner şi "obsedez" în special pe o melodie. E pur şi simplu genială. Versuri, instrumental şi sentimentele generate. Când o ascult mă simt ca şi când aş fi pe o plajă pustie, cu o zi călduţă dar cu un soare potolit şi ascund pe jumătate pe după nori, cu pletele în vânt sau pe bancheta din spate a unei maşini în mişcare ce trece prin munţi, tot cu pletele-n vânt. Închid ochii şi sunt pur şi simplu fericită. Tot albumul e de fapt foarte, dar foarte reuşit. Am rămas singură în cameră şi deşi mi-e dor de fete e atât de bineee. Spaţiu la discreţie. Pot să-mi las lucrurile pe unde vreau, pot să stau în indispensabili, pot să dau stingerea când vreau. Era exact ce aveam nevoie.

O mie opt sute trezeci şi trei

2009-07-01T20:28:00.000+03:00

Am moţăit timp de vreo oră, dar bancheta incomodă m-a împiedicat să duc misiunea la bun sfârşit. Când am urcat era o căldură infernală, acum plouă. Şi e bine. Tovarăşii mei de drum nu sunt foarte prietenoşi. Numai bine, pentru că nici eu nu am dispoziţia pentru discuţii mărunte. Cei din faţa mea, sunt un cuplu tânăr şi cam ciudat, cel puţin în viziunea mea. El pare destul de "la locul lui", simplu, curăţel cu privirea visătoare. Ea însă e o mini pitzi ce aruncă priviri răutăcioase. Cred că e doar o copilă de liceu. Are o figură superbă. Trăsături delicate. Ochi mari albaştri şi câţiva pistrui adorabili în jurul nasului. Corpul îi e la fel de armonios. Din gesturi
îţi dai seama că e conştientă de frumoseţea ei, care, din păcate, se rezumă la generozitatea naturii, în rest arătând ridicol. Poartă nişte pantaloni imitaţie de mătase, negri, pe care îi poartă de prea mult timp, sau nu, având în vedere calitatea materialului, cert e că sunt foarte zgâriaţi, ceea ce-i face să pară destul de uzaţi. Un top de un verde spălăcit îi îmbracă bustul. E suficient de transparent cât să i se vadă sutienul în dungi roz, care-i atârnă o parte şi pe afară. Pe post de curea are o centură sclipicioasă cu sigla D&G. Pe unghiile de la mâini poartă un roşu ciobit, în timp ce pe cele de la picioare poartă un lac roz ce se asortează cu şlapii roz cu paiete aurii pe care-i poartă pe post de încălţăminte.Părul, de culoare spicului de grâu, se vrea aranjat în bucle, dar e doar prin toate părţile. Într-o parte are prinsă o agrafă în formă de fluture care e menită să-ţi ia ochii cu pietricelele ei wanna-be diamonds. Gesturile îi sunt la fel de haotice precum vestimentaţia. Tinerele de lângă ea nu par să observe nimic din ce se petrece în jur, îşi văd liniştite de poveşti. Au amândouă veştimenţaţii gotice, dar au feţe simpatice. Tânăra de lângă mine cred că e cea mai în vârstă dintre noi. E tăcută mâlc şi adânc cufundată în lectura revistei "Ioana". Şi uite că ne-a mai venit o tovarăşe. Toată e un roz, din cap până-n picioare, pupe-o tanti!. Observ schimbări în expresiile faciale ale celorlalţi. Cu siguranţă a ajuns şi la ei găleata cu parfum aruncată pe ea. Nu ştiu de ce m-am axat pe descrierea fetei din faţa mea. Poate pentru că m-a frapat discrepanţa dintre figura ei angelică şi lipsa de fineţe din vestimentaţie, gesturi şi limbaj, care nu e nici el suficient de periat. Pare un copil răsfăţat şi fără minte, şi totuşi...în unele momente o văd cum se lipeşte de prietenul său şi se cuibăreşte la pieptul lui întocmai ca un copil la sânul mamei sale. Oarecum clipele acestea de tandreţe sunt înduioşătoare...

Desaga cu amintiri

2009-06-18T11:51:00.026+03:00

Sunt printre puţinii norocoşi care au avut parte de o copilărie fericită. De la 2 până la 5 ani am locuit cu bunica la ţară. Am putut să-mi manifest rebeliunea cât am vrut, pe uliţa satului şi aş putea spune că am fost chiar răsfăţată, deşi nu mi-a fost tolerată niciodată lipsa de bun-simţ. Sunt recunoscătoare că am avut-o pe băbica mea, care a ştiut să-mi facă toate poftele, dar ştia şi să mă pedepsească blând, când era cazul. Orice am învăţat de la ea am învăţat nu de teamă, cum a fost cu ai mei, ci pur şi simplu a rămas sădit în mine, fără ataşamente neplăcute. Da, am fost un copil fericit, datorită ei, pentru că am primit iubire în locul constantelor presiuni de mai târziu. Mă mai pedepsea când plecam de acasă şi uitam să mă mai întorc, dar niciodată într-atât încât să mă marcheze. Iar în restul, era aşa cum orice bunică ar trebui să fie. Mă bătea uşor pe spate când trebuia să adorm de amiază, aşa cum faci cu nou-născuţii, îmi spunea poveşti seara, înainte de culcare şi adormeam îmbraţişate. Îmi suporta firea pupăcioasă şi îmi făcea toate poftele culinare. Mă îngrijea când făceam buba. Şi cel mi-a important, nu mi-a îngrădit personalitatea, chiar şi atunci când nu mă înţelegea. De mică am avut un "talent" nefast în a-mi alege pertenerii de joacă, pentru că eram încă de pe atunci atât de naivă. Eram în lumea mea unde totul era o poveste şi credeam că binele va triumfa întotdeauna, unde nu sufeream pentru că rareori vreun rău mă ajungea. Îmi amintesc că, dintre toţi copii din sat, mă jucam în special cu două surori, care locuiau la câteva case de mine. Mereu îmi cereau jucăriile cu împrumutul, iar eu cu inima deschisă le dădeam. Nu vedeam nimic rău în asta. Dar niciodată nu mi le returnau, până când am ajuns să nu mai am niciuna. Ţin minte după-masa aceea ca şi când nu ar fi trecut aşa de mult de atunci. Bunica avea treabă şi eu stăteam pe capul ei pentru că nu mai aveam nici o jucărie şi mă plictiseam. M-a întrebat unde îmi sunt jucăriile. Nu observase până atunci că rând, pe rând îmi dispăruseră toate. Am dat din umeri şi după câteva reluări insistente ale întrebării i-am spus că voiau fetele lu' Sandu să se joace cu ele şi eu le-am împrumutat. S-a supărat pe mine şi mi-a zis că pe mine mă duce lumea de nas cum vrea. Apoi m-a luat de mână şi am mers la vecini să-mi recuperez juăcăriile. Acolo a urmat o scenă pe care atunci n-am putut s-o înţeleg. Bunica i-a spus mamei celor două fete că eu le-am împrumutat nişte jucării şi că am vrea să le luăm înapoi. Ea a chemat-o pe una dintre ele, iar ea a zis că eu nu le-am dat niciodată nimic. N-am reuşit să înţeleg cu a putut să mintă cu atâta hotărâre. Mă uitam mirată şi nu puteam să înţeleg de ce făcea una ca asta. Curios, la gât avea tocmai mărgelele pe care mi le făcuse bunicul meu. Am rugat-o să mi le dea măcar pe acelea. A început să ţipe şi să zică că ea primise mărgelele de la bunicul ei, o minciună sfruntată şi evidentă pentru toţi cei care erau de faţă. Când mama ei a încercat să i le ia, s-a aruncat de pământ şi a început să plângă şi să dea cu pumnii în cimentul acoperit de praf. Mama ei a ridicat-o şi a dat iar să-i ia mărgelele. Eu am luat-o de mână pe bunica şi am rugat-o să plecăm I-am zis că poate să le pătreze. Nu am suferit pentru jucării, dar eram nedumerită de ce s-a purtat aşa. Bunica, deşi era supărată pe mine şi cred că mi-a şi zis atunci că-s prostuţă, m-a luat în braţe şi m-a legănat şi m-a pupat în timp ce îmi ţinea morală că nu trebuie să am încredere în oricine. Dar ele nu erau oricine. Erau tovarăşele mele de joacă. Erau cele mai aproape de casa mea. Cred că a fost prima mea dezamăgire în legătură cu oamenii, dar aşa de uşor am trecut peste. În ziua următoare ţopăiam iar veselă şi am dat uitării totul. Nu mi-am primit jucăriile înapoi niciodată, dar am continuat să mă joc cu ele ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Timpul a trecut, dar uneori simt că acel copil vesel naiv şi proştuţ nu m-a părasit niciodată. Şi nici acum nu pot să înţeleg de ce unii sunt cum sunt şi de ce pot să facă rău înadins. Poate din teamă. Am ajuns să cred că oamenii aceştia sunt cei mai speriaţi.

Katie Melua - Just Like Heaven
*Mai multă muzică*

Don't take for granted the ones you love...

2009-06-17T19:45:00.008+03:00

Bunica... cea care mi-a adus atâta bucurie în viaţă, în ciuda faptului că era un om atât de simplu. În copilărie o iubeam enorm şi cred că am ştiut să o apreciez o vreme şi după ce ne-am mutat la oraş, cu ai mei. Apoi am început să cresc şi m-am transformat într-o adolescentă mai distantă care nu mai avea răbdarea de odinioară pentru a sta de poveşti cu băbica ei. Nici mama nu nu mi-a dat un exemplu foarte bun, pentru că o certa foarte des pentru mai orice făcea, de parcă ar fi fost un copil. Eram în continuare ataşată de ea, dar nu i-am dedicat suficient timp pe cît ar fi meritat. Credeam că am destul timp pentru asta. Credeam că e nemuritoare. Credeam că va trăi să-şi vadă strănepoţii. Dar nu a fost aşa. Anul trecut, în septembrie, am plecat de acasă pentru trei săptămâni. O lăsasem bine. Cam slăbită ce-i drept, dar mă gîndeam, e ceva firesc, datorită vârstei. Prin telefon aflu de la mama că dintr-o dată a început să se simtă rău, dar nu realizam gravitatea situaţiei, deoarece nu mi-a spus totul , ca să nu mă îngrijoreze. Îmi amintesc ziua aceea, în care m-am întors acasă, de parcă ar fi fost ieri. Tata m-a luat de la gară şi pe drum către casă mi-a spus că starea ei e foarte gravă şi că era aşa de mai bine de-o săptămână. Dar nimic din ce avea să-mi spună el nu m-a pregătit pentru ce am găsit acasă. Am găsit-o în camera ei legată la perfuzii şi chinuindu-se să respire. La vederea asta, m-am blocat preţ de câteva minute. Apoi auzeam ca prin vis cum mama îi zicea "mamă, a venit Ioana, a venit Ioana..." M-am apropiat de ea, am luat-o de mână şi mă chinuiam să-i vorbesc. Era desfigurată şi asta mă înspăimânta. Nu puteam să înţeleg cum a putut ajunge aşa, doar o lăsasem bine. Mă privea şi a încercat să zică ceva, dar nu înţelegeam ce zice. Am mângâiat-o şi am asigurat-o că nu mai plec nicăieri. Am stat cu ea o parte din noapte dându-i apă şi vorbindu-i până a adormit. O priveam în somnu-i zbuciumat şi mă înspăimantam. Era atât de albă şi inertă. Am adormit plângând. Mă durea atât de tare că n-am fost alături de ea când suferea. N-am dormit două ore că m-a trezit mama. Se stinsese. M-am repezit spre camera ei. Nu putea să cred că a murit. O strângeam în braţe şi îi strigam să-şi deschidă ochii. Nu putea să fie moartă. Nu ea, cea care m-a iubit atât de mult încât s-a chinuit să rămână în viaţă doar ca să mă poată vedea pe mine. Mama mi-a spus apoi că întreba de mine tot la câteva ore şi că era o minune că supravieţuise atât având în vedere că nu mai putuse mânca nimic de mai bine de o săptămână. Abia atunci am înţeles cât de mult m-a iubit. N-a putut pleca înainte să mă vadă. Uneori mă trezesc gândindu-mă la ea, ca şi cum ar fi încă în viaţă. Uneori încă mi se pare un vis. Nu mi-au rămas decât amintirile frumoase cu ea şi regretul că nu am petrecut atâta timp cu ea, pe cât ar fi trebuit. Nu trataţi cu indiferenţă oameni dragi, şi nu amânaţi timpul petrecut cu ei pentru că nu ştiţi că va fi o zi de mâine.

Crawling

2009-06-17T05:02:00.018+03:00

Se luminează de ziuă şi încă nu reuşesc să adorm. Doar o senzaţie persistă. I feel like I'm crawling out of my skin. Îmi amintesc de zilele mai puţin bune, din liceu, când stăteam ca şi acum ghemuită în pat şi fredonam versurile acestea. Nu cred că a fost trupă cu ale cărei trăiri să mă identific mai mult decât asta. Pentru mine era mai mult decât o trupă. Era terapie. Era alinare. Azi din nou mă simt de parcă ar fi fost scrise pentru mine. My walls are closing in...

Linkin Park - Crawling
P.S. O să mă sinucid cu chipsuri. God, nu se mai termină punga asta odată!! De ce mi-a luat Octavia o pungă imensă?! Cred că am supărat-o cu ceva. God, ce gust naşpa au!! Chio Chips suck!!!

Somn bizar

2009-06-12T01:18:00.013+03:00

Din depărtare o melodie suavă ce îneacă simţurile mă cheamă constant să-mi închid ochii şi uit de mine. Aproape că m-am simţit bolnavă dormind atâtea ore peste cele normale. Mintea mi-e la fel de grea ca atunci cînd te trezeşti după un somn lung şi greu şi nu mai ştii ce zi e, ce an e, ce cauţi acolo. Deşi aş zice că mereu sunt suspendată într-un spaţiu fantomatic cu trasat prin linii mânjite, neclare, totuşi zilele astea mai mult ca de obicei. Nu-mi doresc decât să treacă timpul cât mai repede, să ştiu ce e real şi ce nu. Relaţii tulburi. Oameni stranii pe care nu reuşesc să-i înţeleg până la capăt. Relaţii obositoare. Atâtea întrebări ce nu-şi găsesc răspuns. Până când atâtea incertitudini? Până când doar praf în vânt? Până când doar letargie şi inerţie? Am nevoie de o schimbare majoră, profundă. Vreau să găsesc inspiraţie în cele mai mici lucruri. Vreau să simt că trăiesc mai mult ca niciodată. Vreau să mă trezesc din somnul paralizant al vieţii mele.

Flyleaf - All Around Me
*Mai multă muzică*

I need you now...

2009-06-09T02:11:00.021+03:00

Am terminat 3 pachete de serveţele şi încă nu mi-au secat lacrimile. Simt ca şi cum cineva ar fi murit, sau poate a murit ceva din mine... N-am crezut că mă voi mai putea mai apropia atât de mult de cineva, mai ales de un străin şi mai ales într-un timp aşa de scurt. A special kind of friendship. A special person. A person you meet once in a lifetime. And it's over, because I cannot offer as much as I'm expected to. Nu pot să-mi scot din cap ultimile sale cuvinte. Au săpat în carne vie şi acum nu mai pot opri durerea. Nu găsesc anestezie. Atâtea întrebări din nou. De ce trebuie să sufere atât persoane care nu merită? Dacă aş putea i-aş lua cu mâna toată durerea şi i-aş preschimba-o în amintiri frumoase şi poftă de viaţă. Dar n-am făcut decât să contribiu la durerea lui. Printre cele mai groaznice adio din toată viaţa mea. Printre amintirile pe care o să le duc cu mine până la sfârşitul vieţii. Who's gonna text me every morning telling me "Mornin' Sunshine"?:(

Avril Lavigne - Innocence

Epopeea Nimicului II

2009-06-06T11:45:00.010+03:00

E ciudat cum de fiecare dată după ce-mi aştern gândurile pe blog, încep să văd ceea ce am scris într-o altă lumină. În postul trecut mi-am descărcat o mare parte din energia negativă ce sălăşuia în mine de ceva vreme, o energie nedemnă. Dacă aş lăsa-o rostită, i-aş da putere asupra mea. Aşa că am încătuşat-o în câteva cuvinte şi am pus-o de-o parte. Am atâtea de făcut. Şi nici nu ştiu cu ce să încep. Aş vrea să citesc o carte pe nerăsuflate, să-mi termin traducerile pentru ziua de marţi, să-mi fac timp pentru el, să văd Seven Pounds, să merg după recomandată, să-mi plătesc ultimele cheltuieli, să stabilesc când încep treaba la organizaţie şi cred că ar mai fi câteva. Toate astea, într-o săptămână. N-am stare, tocmai pentru că am atâtea de făcut şi încă nu m-am apucat de nimic. Aş vrea să fac azi pe cineva să zâmbească. Mai nou nu obţin decât contrariul. Cândva oamenii zâmbeau mereu în preajma mea. Şi asta se întâmpla fără să îmi propun, măcar. Acum îmi pare o adevărată provocare... .

Ingredientele unei săptămâni reuşite

2009-06-06T09:03:00.002+03:00

Letargie acută. Discuţii aprinse. Intenţii "nobile". Adevăruri ce dor. Punct ochit, punct lovit. Paharul dă pe dinafară. Furie oarbă. Dileme. Învăţături. Mâhnire. Iar dileme. Too much drama.

Roebeck - Just Wanna Be Loved

Epopeea Nimicului

2009-06-05T19:05:00.010+03:00

N-am putut sta liniştită, ci a trebuit să-mi fac de lucru, iar acum constat că tot nu e bine ceva. Mă bătea gîndul să-mi şterg blogul, nu de alta, dar prea mulţi cunoscuţi au început să-l citească şi nu mai puteam să scriu despre mai nimic, pentru că imediat eram asaltată cu întrebări, cicăleli & co. Poate mă simţeam şi sufocată (ce emo sună) de cei 135 "fani" adunaţi graţie "maginificului" widget "Followers". Aşa că pe lângă schimbarea linkului, mi-am mutat scriiturile pe alt profil. Sper că aici mă vor urma doar cei ce găsesc cu adevărat plăcere în citirea blogului meu. Am renunţat, în plină glorie pe Zelist, la simpaticul link ce mi-a adus o prea pompoasa poziţie pentru nişte gânduri amărâte, vrute şi nevrute. Pare-se că am reuşit să intru pe sub pieile a câtorva care au o toleranţă mai mare la negativismul predominant în postările mele. Recunosc că m-am cam umflat în pene de la Zelistul ăsta şi încerc să scap de mândria asta proastă care se ţine ca o ciumă de mine. Dar eu sunt mai rapidă. Nu mi-am pus niciodată thumbnail de la ei, să nu cumva să miroasă a lăudăroşenie. Şi mi-am zis că e mai bine să mă îndepărtez cât încă nu mi-am pierdut capul, doar ca să nu uit de ce am început să scriu, să-mi păstrez cât de cât intact colţişorul meu, în care mă pot văicări liniştită când simt că nu mai pot, fără să stresez şi mai mult persoanele dragi, locul în care pot împărtăşi o părticică din mine, unor necunoscuţi cu nume fistichii, prin cuvinte şi muzică. Toată acestă "renaştere" ar fi trebuit să-mi ofere acel sentiment de eliberare pe care îl căutam. De n-ar fi un mic detaliu care îmi stă precum un oscior de peşte ce s-a înfipt în gingie, după ce ai mâncat o porţie copioasă şi gustoasă, în urma căruia ai fi sătul şi mulţumit, de n-ar fi afurisitul acela de oscior. La nici o zi după ce am renunţat la adresă, cineva (care probabil îmi citea blogul) s-a hotârât să-şi însuşească vechea mea adresă şi să o transforme într-un blog, pe care scrie pur şi simplu D. Atât. D. Nu pot să-mi dau seama de ce mă sâcâie atât chestia asta, probabil pentru că am prea multă energie investită în toate nimicurile, în loc să fac ceva cu adevărat util şi anume să învăţ serios pentru examenele din următoarele 3 săptămâni. Aşa aş vrea să fug de sesiunea asta. E pe departe cea mai cumplită. Pentru că mă simt aproape de vară, de o perioadă în care nu trebuie să-mi fac griji pentru şcoală. Tot mă întreb, ce s-a întâmplat cu copilul silitor de dinainte de facultate? Unde mi s-a dus toată motivaţia şi dorinţa de a fi bună la ceea ce fac? Probabil datorită faptului că nu-mi place ceea ce fac. De-aş putea să mă rup de tot ce mă ţine pe loc şi să găsesc în mine voinţă de a face ce trebuie să fac. Gata cu lamenatările! Mă apuc de treabă!

Deep Dish feat. Stevie Nicks - Dreams

The Fading Sunshine of a Not So Spotless Mind

2009-06-01T11:08:00.007+03:00

If I could erase my memory, I'd erase the last couple of years with no doubt, whatsoever. If I didn't have the choice to erase a limited period of time, then I'd erase it all. No second thoughts. I'd start over. But would I be happy, not knowing who I am? Probably not. Even if "you" is defined by a bunch of mistakes, in the end you have the comfort of knowing they are yours, nobody else's. Certainty is what people take comfort in. They fear not knowing. But now, knowing what I know, I'd choose not to know.
If I could, would I choose to be someone else? Perhaps not, I'd just choose to be different. I'd choose to be the "me" I wanna be. What's stopping me to be be the me I want to be? Not much. Just 21 years.

Where to now?

2009-05-31T00:34:00.005+03:00

When you think life couldn't get any more confusing, hold your breath. Here comes the coup de grâce. It's like a broken record, playing on an on the piece of a sob story...

My poor phantom foot

2009-05-29T12:57:00.002+03:00

Azi mă gândeam că nu-s fericită. Nu-s nici nefericită. Dar cu siguranţă nu fericită.
P.S. Nu mai îmi plac busurile şi n-am să mai calc în Polus prea curând.

Deznodământ...

2009-05-28T11:19:00.001+03:00

Mi-e un somn teribil. După zile şi zile de zăpuşeală, a venit în sfârşit ploaia. Aveam nevoie. E o atmosferă de răcoare şi somnolenţă. Aş visa toată ziua în pat, dar am atâtea de făcut...
Cât despre laptop, sunt bună de plată...

Probabilităţi...

2009-05-25T13:43:00.003+03:00

Aşa cum mă aşteptam, perioada asta de bine nu era decât liniştea de dinaintea furtunii. Era previzibil, doar viaţa mea merge pe un tipar destul de bine definit. Normal că au apărut o serie de situaţii care mă împing din nou pe marginea neliniştii, deşi încerc să le iau cu mai multă detaşare ca în trecut. Un exemplu de astfel de situaţii ar fi "micul" accident de vineri. Am vărsat apă pe laptopul unei colege de cameră iar acum mă văd în faţa probabiliţăţii (foarte mari) de a-i plăti contravaloarea. Şi nu e orice marcă, ci e Sony Vaio. Vineri mai aveam speranţe că se va termina cu bine, dar când mi-a zis că nu l-a lăsat să se usuce decât până a doua zi şi că după ce l-a aprins a mers un minut, apoi s-a stins brusc şi nu îi mai merge de atunci, mi-a căzut cerul în cap. O mică speranţă ar fi service-ul, dar având în vedere că am auzit că fură piese la greu şi că îţi pun piese stricate la loc, zicând că nu se mai poate repara, trebuie să iau în calcul şi un final mai puţin luminos. În cel mai rău caz o să muncesc toată vara să-i plătesc laptopul. La început am cam disperat, apoi mi-am zis că prostia(neatenţia) se plăteşte şi doar n-o să-mi fac casă din banii ăştia. Poate o să învăţ şi eu să fiu mai atentă. Înainte aş fi crezut că vaaai, ce ghinion pe capul meu. Acum îmi dau seama că ţine de probabilităţi. O sticlă pe masă cu apă al cărui dop nu era pus bine, un laptop pe pat la câţiva centimetri de sticla cu apă. O coadă de mătură. Două mâini stângi ale mele. Do the math. Pe lângă asta am sesiunea la care nu cred că pot face faţă. Sunt mereu obosită, nu reţin nimic, am mult prea multe materii, mult prea multe proiecte stupide şi mai ales faptul că de abia mai cred în mine. Uneori îmi zic că pot, alteori îmi zic, "pe cine vreau să păcălesc?". Iar cuvinte astea infecte. "Nu ştiu". Nu ştiu ce să fac, nu ştiu pe unde s-o iau, nu ştiu ce să hotărăsc. Pentru că nu vreau să dau greş. Aveam un plan bine schiţat în minte, dar bineînţeles că au apărut lucruri care mi l-au dat peste cap. Se putea să nu? Aşa că time for plan B. Nu ştiu care-i acesta, încă, dar come what may şi cumva tot o ies la liman. Trebuie. Fără doar şi poate.

Angels&Airwaves

2009-05-20T02:32:00.002+03:00

Până să mă conving să aprind calculatorul şi să mă apuc de scris, deja am dezbătut, în minte, toate ideile pe care le voiam transpune, deci nu ştiu ce-a ieşi din postul ăsta decât varză(ca din toate celelalte posturi ale mele, de alfel). Aşadar, n-am stare, n-am somn, deşi sunt destul de obosită. Mi-am reluat, acum câteva ore, studiul pentru unul din examenele planificate pentru mâine şi mi-am adus şi ajutor, muzica fiind întotdeauna un suport de nădejde, cu greu mă concentrez fără ea. Dar cum mp3-ul era descărcat, mi-am luat telefonul cu mine, cu gândul să ascult radio, muzică la radio. Înarmată cu material didactic consistent şi prietenoasele căscuţe în urechi, m-am apucat de treabă. Dezavantajul când asculţi radio, e că ai şanse foarte mari, ca, la un moment dat să dai peste o piesă care nu-ţi place de nici o culoare, iar prin urmare faci ce e de aşteptat, schimbi postul. Aşa am dat eu de Kiss FM şi ceva emisiune de la miezul nopţii. Nu mai ştiu cum se numeşte, dar e genul de emisiune la care oamenii sună şi se plâng de bubele din relaţiile lor, iar moderatorii îşi dau cu părerea. Se putea să nu las pe frecvenţa respectivă? Normal că nu se putea. Aşa că mi-am continuat treaba cu urechile ciulite la emisiune. Bad ideea. Nu mai ţin minte mai nimic din ce am subliniat cu markerul, sau ce am scris pe foi, dar, în schimb îmi amintesc cu lux de detalii de cei ce au sunat la emisiune, cum îi cheamă, ce au zis, ce-au zis moderatorii, ce le-aş fi zis eu. Am mai aflat, încă o dată, că mai există oameni care se iubesc şi după 3 ani şi sunt hotârâţi să facă relaţia să meargă, lucru care pentru mine e un miracol, având în vedere că la mine relaţiile mor înainte de a începe. Dar nu cei cu 3 ani mi-au rămas în minte cel mai tare. Ci un puşti de 19 ani, care nu mai ştia ce cadou să-i facă prietenei la aniversarea de 7 luni, ei fâcând schimb de cadouri confecţionate de ei la fiecare lună aniversară. Sunt mai multe detalii pe care ar trebui să le menţionez, dar mi-e lene, aşa că o să sar direct la partea ce m-a adus pe mine din nou sub semnul întrebării. Ca un comentariu la ceva ce a zis copilul ăla, moderatorul zice că pentru fiecare dintre noi e cineva atât de special. Povestea m-a impresionat nesemnificativ, dar mi-a adus din nou în vedere întrebarea, oare chiar este pentru fiecare din noi o persoană care ne poate iubi şi accepta aşa cum suntem şi noi să răspundem în aceeaşi manieră?. Chiar acum câteva zile, cineva mi-a dat un răspuns pe care nu îl aud prea des. Că nu există acel cineva şi nu există iubire, ci totul merge pe interes, că persoana ce face obiectul afecţiunii noastre doar suplineşte un gol(sau mai multe) pe care îl avem şi că putem determina orice persoană să ne placă, sau chiar mai mult, dacă procedăm cum trebuie. Din teoriile astea două, cred că îmi convine mai degrabă cea din urmă. De ce? Pentru că dacă pe lumea asta e o singură persoană care mi-e potrivită şi cu care aş putea îmbătrâni, atunci sunt toate şansele să mor singură şi nefericită. Dacă persoana care mi'era destinată a murit? Dar dacă era printre tinerii care mor înainte de vreme, cum se spune, din varii motive? Mulţi ar spune că doar gândesc negativ şi că am toată viaţa înainte să găsesc pe cineva şi că n-am de ce să mă grăbesc. Eu nu mă grăbesc niciunde. Ce, tineri de 19 ani care sunt de 3 ani împreună se grăbesc undeva? Pur şi simplu s-au întâlnit şi au rămas împreună. Oare e grabă să-ţi doreşti ceva firesc şi anume să iubeşti şi să fii iubit(ă) (de către aceeaşi persoană)? Cândva credeam că am avut parte de asta, acum nici nu mai ştiu ce a fost, pentru că toate sentimentele alea îmi par aşa străine şi indepărtate. Şi totuşi găsesc un oarecare confort în solitudine. Dar asta doar de ceva vreme. Mult timp am visat cu ochii deschişi la ACEA persoană, însă am ajuns să accept posibilitatea că se poate să nu existe, sau să n-o întâlnesc niciodată. Poate m-am detaşat şi am ajuns să mă împac cu gândul acesta, pe care acum câţiva ani nici nu-l puteam concepe, pentru că gustul eşecului este amar, pentru că timpul mi-a arătat că iubirea de multe ori nu e ceea ce pare, pentru că, de cele mai multe ori, oamenii nu sunt ceea ce par şi nu ar trebui să ai încredere în ei şi până şi cei mai blânzi te vor dezamăgi. Mereu mi-am dorit să am totul sub control şi să fiu cu un pas înainte, dar am ajuns să fiu depăşită de lucruri dincolo de puterea mea de înţelegere. De cele mai multe ori, cu cât îmi doream ceva mai tare, cu atât era mai sigur că n-o să am parte de ceea ce mi-am dorit. Pentru că atitudinea mea era greşită de la început. Dar asta e o altă poveste lungă. Vorbeam azi cu Răz şi îmi zice amuzat, "ţi-a luat ceva vreme, dar cred că începi să înveţi lecţia". Poate da, încep să învăţ, în sfârşit. Acum câteva zile jeleam ceva ce nici nu începuse, când m-am oprit brusc şi mi-am dat seama că viaţa nu aşteaptă după bocelile mele şi dacă vreau să-mi fie bine, trebuie să schimb ceva fundamental. Aşa că m-am pornit cu forţă spre ce îmi doresc acum. Să fac curăţenie în bagajul interior, că e o îmbâcseală de nedescris.
Vorbind de dorinţe şi ceva ce parcă-ţi arată în ciudă că nu poţi să le ai, după ce renunţasem la speranţa că o să-l revăd pe ză gorgeous french dude(pe care l-am cunoscut când am fost la mare şi de care m-am ciocnit tot weekendul respectiv prin gări, trenuri, Vamă), ieri s-a întâmplat în sfârşit, dar culmea probabilităţilor, eram pe cealată parte a străzii, iar cum eram în criză n-am avut timp să trec strada să-l salut. Dar măcar i-am revăzut zâmbetul de milioane şi o să am la altceva ce visa decât la cămaşa lui de in galben-portocalie(începusem să-i uit trăsăturile). Hmmm, o groază de lucruri interesante s-au întâmplat săptămâna asta... Nu ştiu cum sunteţi voi, dar mie mi-e bine.

2009-05-15T14:41:00.002+03:00

Serviţi creier pane?

Gândirea magică

2009-05-14T13:55:00.003+03:00

Magicul e întotdeauna mai atrăgător ca realitatea. Din cele mai vechi timpuri fiinţa umană a refuzat să se limiteze la ce vede în jur şi a plămădit mituri, a tatonat nevăzutul încercând să-i dea explicaţii convenabile. E ceva atât de liniştitor în a crede în miracole, în coincidenţe care nu sunt pure coincidenţe, în aşa zisul destin. Cel mai ciudat e când în interiorul tău se confruntă două tendinţe contradictorii, când ţi-e sete de adevăr şi vrei să-l afli, dar nu ai reuşit să-ţi dai seama ce forţă guvernează viaţa ta, forţa concretului, care simplifică totul, sau forţa credinţei care îl învăluie într-o aură de misticism şi complică totul, dar parcă îl şi face mai atrăgător. Îmi dau seama că nu pot să fiu şi cu un picior în căruţă şi cu unul pe pământ, dacă continui aşa o să fiu sfâşiată, n-o să ajung niciodată la un rezultat. Dar care drum să-l aleg, la galop în căruţă, spre necunoscut, sau drumul anevoios, pe jos, cercetând îndeaproape fiecare amănunt din jurul meu, fiecare potecă, care anticipează pericolul?. Mi-am dat seama că problema mea n-a fost că n-am căutat răspunsuri, doar că le voiam atunci, în momentul acela. N-am avut răbdare să le caut cu îndârjire. Dacă o soluţie nu venea suficient de repede, abandonam dilema şi cercecetam alta. Drumul cel mai rapid nu e întotdeauna şi cel mai bun. Aseară eram pe punctul de a face o greşeală, pe punctul de a-i vorbi mai mult trebuia cuiva. Şi mă bucur că totuşi m-am oprit la timp. Nu pentru că n-ar fi trebuit să spun adevărul, ci pentru că nu ar fi fost momentul potrivit. Atunci nu ştiam ce ştiu acum. Îmi răsună şi acum în minte cuvintele,"dacă e să se întâmple, se va întâmpla". Toată viaţa am auzit cuvintele astea. Dacă intervenea un eşec, era pentru că aşa a fost să fie, dacă ceva nu se întâmplase încă, era pentru că dacă era să se întâmple, urma să se întâmple, eventual. Aşa că, dacă e să-mi schimb viaţa, să scap de frustrări, de nefericire, trebuie doar să stau cu mâinile în sân şi să aştept "să se întâmple". Simplu, nu? Nu, nu merge aşa, nu cred că pot să fac asta. Nu-mi plac cuvintele astea. Te leagă de mâini şi de picioare, ori eu nu suport îngrădirile. Cât de bine mi-ar fi lângă o persoană care se ghidează "dacă e să se întâmple, o să se întâmple"? Nu prea bine. Pentru că n-am stare pentru aşa ceva. Pentru simt că singurul mod de a evolua este să faci ceva pentru ceea ce îţi doreşti, nu să stai cu mâinile în sân aşteptând să-ţi pice din cer. Chiar dacă vei da greş, nu ai cum să afli dacă nu încerci. Trebuie doar să fii suficient de stăpân pe tine încât să alegi ce merită încercat, şi ce nu. În funcţie de cât de mult îţi doreşti acel ceva. Eu ştiu toate astea, dar tot nu fac nimic. Tot aştept să-mi pice din cer. Pentru că mi s-a inoculat de mică faptul că trebuie să crezi şi ţi-este testată credinţa şi dacă ai rezistat suficient de tare, o să primeşti ce îţi doreşti. Eşti un om al credinţei, sau un om al faptei. Vreau să aleg faptele. Nu mai pot să stau şi să aştept. În legătură cu nimic. Chiar dacă o să mă împiedic încă o vreme de nehotărâre, în adâncul meu ştiu că nu mai pot continua aşa.

Căldură, neplăceri trecătoare şi Mojo Jojo, the evil genious

2009-05-12T10:58:00.004+03:00

E marţi şi e o căldură insuportabilă în cameră. Cum am ajuns iar la marţi? Parcă numai ce era vineri. Şi mâine am examen. Şi am la dispoziţie cîteva ore să învăţ materia de un semestru, căci de prin aprilie nu am mai dat pe la cursul respectiv. Am doar cartea, pe care trebuie s-o iau de la început şi până mâine trebuie să-i ştiu conţinutul. Dacă mi-amintesc bine, la fel am făcut şi semestrul trecut...şi a fost în regulă. Dar acum nu mai pot să învăţ în răcoarea bucătăriei, fără să fiu deranjată de nimeni. Nu mai am bucătărie. Trebuie să merg în sala de lectură, unde, probabil, la fel ca mine, învaţă mulţi pe ultima sută de metri. Ce spectacol trist. Încă mai trag de timp, sperând că totul se va rezolva de la sine şi nu va trebui să iau o decizie pe care nu vreau s-o iau. Pentru că e prea importantă. Fie că închid o uşă sau alta, una dintre ele nu se va mai deschide. Ori eu nu sunt pregătită să accept asta. A fost plăcut de când m-am mutat în cămin, aproape că nu m-am mai gândit la ce am de rezolvat, doar leneveală întreruptă de câteva activităţi foarte plăcute. Of, capul mi-e încă greu şi de abia mă pot concentra pe ceva. Ieri am fost aproape de insolaţie, dar măcar a fost pentru o cauză nobilă. Acum câteva minute stăteam întinsă şi priveam mucegaiul din colţul tavanului şi perdelele verzi. Închideam ochii şi îi deschideam. Iar îi închideam, iar îi deschideam. Cumva speram să fie totul un vis, iar eu să mă trezesc. Nu că mi-ar fi rău în camera asta. Mi-e chiar bine aici. Nu e vorba de locul în care mă aflu. E vorba că mă îndrept spre nicăieri. N-am un plan. Adică am cîteva planuri, dar oricât le-aş întoarce pe toate feţele, viitorul nu sună bine. Eu nu ies bine. Opţiunile pe care le am sunt nesatisfăcătoare. Va trebui să apelez la ele, dar nu e ceea ce îmi doresc. Nu ştiu ce îmi doresc, dar ştiu ce nu îmi doresc. Am senzaţia că am ratat şansa de a-mi face viaţa aşa cum mi-o doresc. E târziu, m-am trezit prea târziu. Orice aş face acum, nu ar fi decât cârpituri, nu am cum să dau timpul înapoi, să iau tot răul pe care mi l-am făcut. Mă simt atât de oarbă, bâjbâind în întuneric, fără mare speranţă să mai văd lumina pe care o căutam. Nimic nu pare să aibă sens în momentul de faţă. Nu mă pot agăţa de o zi bună, de faptul că părul îmi stă bine, sau că am ieşit la o îngheţată şi am zâmbit într-una, sau că m-am simţi bine într-o sâmbătă când am ieşit la un grătar în pădure. Toate astea sunt trecătoare. Sunt momentele de care te bucuri, dar sunt trecut, în secunda următoare. Eu am nevoie de o siguranţă care să fie mereu cu mine, fie că e trecut prezent sau viitor. Ceva care să dea sens vieţii mele. Până nu demult era dorinţa de extraordinar. Am uitat să-mi spun că dacă voi da greş, e ok să fii un om obişnuit. E ceva la calitatea asta de comun cu care mă împac şi nu mă împac, în acelaşi timp. Probabil nu mi-aş fi pus problema asta, cel puţin nu acum. Dar o anumită discuţie a repus totul pe tavă. Durerea surdă şi senzaţia de neputinţă în faţa necunoscutului. Pentru că dacă e ceva de ce duc lipsă, acel ceva ar fi certitudinile. Dintre toate lucrurile pe care mi le-ar fi putut zice cineva, el mi le-a spus pe cele mai dureroase. S-a legat de inteligenţa mea. Nici nu a trebuit să se chinuie sa mă facă să mă simt prost. Şi ştia asta, deşi m-am arătat senină. Poate să mi se spună că-s urâtă, netalentată, rea, egoistă, necioplită, (etc.), dar nimic nu doare ca atunci când mi se spune că nu excelez la capitolul inteligenţă. Nu că aş fi proastă, ci că sunt acolo, la limita mediului. Adevărul e că am evitat mereu să mă confrunt cu întrebarea asta şi să caut un răspuns. Mi-a fost teamă să-l aflu. Poate de asta m-am şi autoprogramat pe lipsa de ambiţie şi necompetitivitate, bine, unul din motive. Nu ştiu care e substratul acestei temeri. Poate pentru că mi s-a urcat la cap atâţia ani în care mi s-a spun că sunt inteligentă, dar nu muncesc. Mi-am asumat procentul ăsta de lene şi m-am rezumat la potenţial, lăsând limitele netrasate. Şi nu mă refer la un test de inteligenţă pe net, care e absolut irelevant. Întotdeauna mi s-a spus că am poteţial. Şi apare o persoană necunoscută care îmi spune că nu am. Că sunt doar ceea ce sunt în momentul de faţă. Că e tot ce aş putea fi. Sau poate abordez greşit toată problema. Până la urmă nu ştiu nimic despre iq şi câtă importanţă are în îndeplinirea viselor. Cumva am asociat iq-ul cu şansa de a afla adevărul şi cel mai ciudat, şansa de a fi fericit. Il asociam cu calitatea ce mai de preţ a unui om. Dar, cu cât ştiu mai multe, cu atât îmi dau seama că ştiu puţine, de aici frustrări, şi îndepărtare accelerată de fericire. Se zice că ignorance is a bliss. Inteligenţă, sau fericire? Până nu de mult le voiam pe amândouă. Acum nu ştiu ce vreau sau ce caut. Cred că vreau ceva ce pot avea, dar nu am încredere în mine să descopăr care e acel ceva. Nu vreau să-mi petrec viaţa alergând după himere, fără să ajung la nici un rezultat. Dar, curios lucru, fix asta fac. Alt mister. De ce m-a afectat, părerea unui necunoscut, mai ales că, în aparenţă, nu-mi pare decât un lăudăros, cu o părere mult prea bună despre el, cu un vocabular mult mai modest decât al meu, cu o inteligenţă la fel de modestă ca a mea, care în aparenţă o duce rău, dar susţine că el a aflat cum merge the thing called life? Dacă mă gândesc bine acum, e chiar ridicol. Orice nime-n drum poate să-mi zdruncine încrederea de sine în câteva secunde. Now that's pathetic. I gotta work on that. De ce-am continuat să mai vorbesc cu el după toate astea? Poate pentru că sunt curioasă. Poate pentru că sper că e o şansă infimă ca aparenţele să înşele şi să fie într-adevăr o persoană foarte inteligentă de la care aş avea ceva de învăţat. Sau poate e doar un cretin care n-are altceva mai bun de făcut decât să să-mi mănânce mie timpul. Right now he just seems delusional. Dacă nu schimbă placa şi nu spune ceva relevant, o să clasez cazul şi o să zic, "încă un frustrat care are nevoie să se uite bine în oglindă". Nu e prima persoană de genul pe care o întâlnesc, şi toţi au dezamăgit în scurt timp. Cel mai probabil asta va face şi el.

For a moment...

2009-05-10T19:52:00.008+03:00

Absenţa mea îndelungată de pe blog se justifică prin internet mofturos şi timp comprimat. Nu-mi merge internetul decât din an în Paşte că deh, e net de cămin, iar de l-aş fi avut, tot nu cred că aş fi avut timp să scriu. De la mare am aterizat direct la 2 examene. Nooot a pretty picture. N-am apucat să scriu că merg la mare de 1 Mai. Da, am participat la Marea înghesuială. Aşa cum era de aşteptat, a fost moarte de om pe tren. La dus a fost bine cât de cât, pentru că aveam locuri. La întoarcere nu chiar atât de bine. Doar menţionez că aiurita de la ghişeul de bilete din gară a refuzat să ne dea bilete dus-întors. Consecinţa e destul de evidentă. 17 ore de mers cu trenul, fără locuri. Nici vorbă să ajungă la timp trenurile. Mai înţeleg jumătate de oră, dar 3 ore întârziere?! Şi am împresia că e o nimica toată, pe lângă ce intârzieri se practică de obicei. Ador să călăroresc cu trenul, dar condiţiile de la noi sunt pur şi simplu necorespunzătoare. Nu pot pricepe cum în secolul 21, stăm atât de prost la capitolul trenuri şi căi ferate. Iar biletele sunt atât de scumpe, în comparaţie cu condiţiile oferite. Ca studentă, n-am simţit atât de puternic preţul nejustificat, datorită reducerilor, dar când am aflat că un bilet cu preţ întreg Cluj-Mangalia constă 80 lei, am rămas mută. Asta înseamnă 160 lei pentru 17 ore de călătorit în condiţii ştiute de toată lumea, pe un drum ce ar trebui făcut în 11-12 ore. Oricum nu au parte de ei, sta-le-ar în gât, pentru că foarte mulţi, să nu zic majoritatea, circulă cu "Naşul", în buzunarul căruia intră o sumă frumuşică. Acum îmi vine să râd când mă gândesc la tot prin ce am trecut weekendul trecut. Trecând peste inconvenienţe, a fost o experienţă interesantă, fructuoasă. Am văzut şi eu, în sfârşit, Vama. De mulţi ani îmi doream să merg, iar acum s-a ivit ocazia. M-am pornit la drum cu Cocolino a mea şi un prieten de-al ei, undeva joi noaptea şi n-am petrecut 1 Mai, în mare parte pe tren. Am ajuns în Vamă pe la 7 seara, unde ne-am întâlnit cu alţi prieteni de-ai ei. Ne-am instalat cu cortul în curtea unor localnici, am plătit pentru şedere şi ne-am dus pe plajă. Plaja gemea de lume. Era întuneric pe când am ajuns, aşa că m-am putut bucura doar de sunetul mării, pe care ador să-l ascult. E atât de reconfortant. Am rămas pe plajă toată noaptea, adunaţi în jurul unui foc, iar eu am ponit spre cort doar dimineaţa când m-a doborât frigul. A fost o vreme destul de urâtă, soarele a stat ascuns mai tot timpul, a şi plouat de câteva ori şi a fost destul de rece. Dar parcă nici n-am băgat de seaamă. M-am bucurat de tot aşa cu era. Încă mi-e vie în minte ultima dimineaţă petrecută pe plajă. Stăteam întinsă pe nisip, cu ghiozdanul sub cap, părul în vânt, muzică jazz şi ska răsunând de la una din terase, privind spuma mării şi perscăruşii. Mi-a generat o trăire pur şi simplu genială. Mi-e deja atât de dor de ea... A fost o experienţă ciudată, specială. Una dintre experienţele pe care trebuia să le am ca să aflu mai multe despre mine. Deşi mi-am adus problemele cu mine şi la început nu mă puteam desprinde de ce-am lăsat în urmă, într-un final mi-am găsit echilibrul, am dobândit o oarecare detaşare faţă de ele şi m-am deconectat. N-a fost atât o călătorie de distracţie, cât o călătorie de autodescoperire. Abia aştept să pornesc iar la drum.

Linişte?

2009-04-29T09:38:00.009+03:00

De ieri mă încearcă o migrenă nesimţită, pe care am potolit-o cu un agocalmin, dar azi dimineaţă m-am trezit tot cu ea. Şi nu ştiu din ce cauză. De dormit am dormit suficient, de mâncat, la fel. Oricum n-am de gând să o las să-mi umbrească buna dispoziţie. Ieri mi-am dus marea majoritate a lucrurilor în noul meu cămin. Am avut de furcă puţin. M-am trezit abandonată cu bagajele la o distanţă considerabilă de destinaţie, pentru că era lăsată bariera, iar taxiul nu m-a putut duce până în faţa căminului meu. Aşa că am avut ce căra. Noroc că mi-au venit ajutoare, că altfel îmi dădeam duhul până le duceam pe toate în cârcă. M-am liniştit şi în legătură cu fetele cu care voi locui. Am apucat să le cunosc mai bine şi par foarte de treabă. Nu cred că vor fi probleme. Am rezolvat şi problema cu spaţiul, cumva, cumva am reuşit le găsesc locşor şi lucrurilor mele. Încet, încet lucrurile par să se aşeze. Ca şi în vacanţă, totul pare simplu şi paşnic. Oare chiar aşa să fie, sau e doar liniştea de dinaintea furtunii?

The feeling of trance...

2009-04-28T01:26:00.006+03:00

Se pare că m-a contaminat şi pe mine muzica lui Armin van Burete ... ăăă van Buuren. Glumesc, Armin e chiar simpatic, deşi mi se încurcă limba imaginară când îl aud pronunţând numele alea sucite. Am auzit faza cu "van Burete" pe undeva şi după ce am râs cu poftă, a rămas cu mine. Să revenim la muzică. O mai lălăiam din când în când pe muzică electronică (d'n'b mai mult în ultima vreme), dar de când am dat de A State of Trance, o lălăi mai des, pe trance bineînţeles. A fost de ajuns o singură melodie să-mi reaprindă flacăra pentru acest gen, pe care îl cam neglijasem în ultimii doi ani, progressive& vocal fiind bucăţica mea. Pentru asta trebuie să-i mulţumesc lui M. pentru că şi-a "share-uit" muzica cu subsemnata. Azi am îmbinat cu succes System of Down şi Disturbed cu cele mai noi trackuri de pe ultimele episoade ASOT. Şi n-am avut indigestie. Chiar deloc. Şi am mai întâlnit oameni, puţini ce-i drept, care fac combinaţii de genul. Oricum, creşte inima în mine când văd că trance-ul câştică teren şi lumea începe să asculte altceva mai bun decât house-ureală expirată gen Bashunters. Senzaţia pe care o aveam la auzirea muzicii ălora era similară cu senzaţia pe care o am când cineva zgârie o tablă. Dar gusturile nu se discută, I guess. Doar mi le schiţam pe ale mele. Sucite gusturile astea ale mele. Mai ceva ca ROGVAIV-ul. Depind foarte mult de stare. Şi poate chiar mai mult de atât. Depind şi de coarda interioară. Da, ascult foarte multe genuri şi reuşesc să adun rock cu chillout, trip-hop, clasică şi electronică în acelaşi loc, e loc pentru toate în inima mea. De curând m-a întrebat cineva pe un ton agresiv că ce "rockăriţă" sunt eu de ascult şi muzică electronică. Răspunsul e simplu, nu sunt "rockăriţă", deşi marea mea dragoste e cu siguranţă rockul, sunt doar o persoană ce adoră muzica, şi o ascultă indiferent de gen, atâta vreme cât îmi spune ceva. Sunt desigur şi unele genuri pe care nu le pot înţelege aproape deloc sau chiar deloc, care mie, personal, nu-mi spun mai nimic. Aşa e la toată lumea.
Tot legat de muzică, ieri mi s-a întâmplat ceva care mi-a displăcut total. Ieri, în drum spre cămin, pe bus, am fost martoră la una dintre nesimţirile tipice cocălarilor. Doi tipi, puşi la patru ace, placă, ţepi de 3 metri, solar, se aşează lângă mine, în spate. Observ cu colţul ochiului o privire insitentă, dar continui să mă uit în altă parte. După vreo 2 minute scoate unul telefonul şi pune muzică la difuzor şi se infestează tot busul de versuri greţoase, misogine şi vulgare, marca Marfia. Nu ştiu exact care a fost scopul lor, dar nu cred că era dragostea de muzică, iar dacă nu aveau căşti nu crăpau până ajungeau acasă, sau într-un local. Acelaşi lucru acum vreo după săptămâni. Urlau manele din mobilul unuia de-ţi venea să sari din busul în mişcare. Şi dacă ar fi fost un gen pe care îl ascult, tot aş fi considerat de prost gust gestul. Nu suport persoanele necioplite care îţi bagă pe gât muzica lor, indiferent care ar fi asta. Dar locuim în România şi din păcate mulţi n-au cei şapte ani de acasă, ci tărâţe pe post de neuroni.
P.S.Încă nu m-am mutat. Sunt tot la stadiul de împachetare. Şi sunt şocată de câte minuni inutile (junk) am reuşit să adun în câteva luni. Un lucru e cert. Mutatul nu-i treabă aşa uşoară. Trebuie să mă întorc la cutiile mele.
Câteva selecţii de pe lista mea de favorite. Vă provoc să le ascultaţi în întregime, pe toate.

01.Andy Moor feat. Carrie Skipper - So Much More;
02.John O'Callaghan feat. Sarah Howells - Find Yourself;
03.Claudia Cazacu feat. Audrey Gallagher - Free Fallin;
04.Armin van Buuren - Rain (feat. Cathy Burton);
05.Armin van Buuren - Fine Without You (feat. Jennifer Rene);
06.Armin Van Buuren Feat. Jaren - Unforgivable;
07.Reflekt feat Deline Bass - Need To Feel Loved;
08.4 Strings - Take Me Away [Deadmau5 Remix];
09.Gianluca Motta Feat. Molly - Not Alone [Deadmau5 Remix];
10.Jes - Heaven;
11.TyDi feat. Audrey Gallagher - You Walk Away(Live);
12.Martin Roth & Alex Bartlett - Off The World;
13.Dash Berlin With Cerf, Mitiska & Jaren - Man On The Run (Radio Edit);
14.Dj Eco - Borealis;
15.Dj Eco - Lost Angeles;
16.Rank 1 - L.E.D. There Be Light;
17.Imogen Heap ft. DJ Tiesto - Hide & Seek;

Back to...reality

2009-04-25T14:16:00.005+03:00

Greu îmi vine să-mi iau rămas-bun de la traiul paradisiac din ultimele zile. Vacanţa asta chiar a fost desprinsă din basme, numai odihnă şi voie bună. Micii mei tirani s-au purtat neaşteptat de bine, ne-am înţeles, fără conflicte, fără presiuni şi a fost o plăcere să-i am aproape. Adevărul e că oricât de absurdă ar fi uneori, familia rămâne familie. M-a bucurat să constat că discuţiile foarte deschise şi uşor aprinse, pe care le-am purtat cu ei, în ultima perioadă, au dat roade. Văd că au lăsat-o mai moale cu despotismul. Probabil am reuşit să mă fac, în sfârşit, înţeleasă. Somn dulce pe îndestulate, patul moale, cald şi doar al meu, bucate alese(roşii proaspăt culese din grădină cu brânză telemea - mâncărurile grele de Paşte nu mă pasionează), soare mieros, duş tropical, surprize-surprize şi oameni dragi alături, reţeta ideală pentru o vacanţă de nota 11. În primele zile am ajutat-o pe mom la gătit şi găteli, apoi odihnă, odihnă şi iar odihnă. Mi-am luat vacanţă şi de la viaţa virtuală şi n-a fost greu deloc. Nici că m-am atins de calculator şi internet, mai bine de o săptămână, deşi erau aici, la idemână. M-am ţinut de cuvânt şi nu mi-am luat nici mp3-ul cu mine. La tivi m-am uitat foarte puţin. În schimb am ieşit la plimbare în fiecare seară, cu mine şi gândurile mele. Parcă săptămâna asta am ajuns să privesc prăpăditul meu orăşel cu alţi ochi. Am început să-l văd învăluit într-o aură magică, de poveste. Seara, de pe la 7, înainte să se lase întunericul, oraşul devine aproape pustiu. Soarele e o văpaie ce coboară agale. O linişte parfumată se aşterne pe străzile şi centrul oraşului. În scenariul ăsta m-am plimbat mai seară de seară. Doar miercuri programul soarelui a fost conturbat de cel de aduce ploaia. Nu mă refer la Doamne Doamne, ci la Răzvan. Aproape de fiecare dată când îmi face o vizită, plouă. Şi ne vedem rar. O coincidenţă amuzantă. Poate ploaia e patroana prieteniei noastre. Când l-am cunoscut ploua, când ne-am împrietenit ploua, când a venit aici, pentru prima dată, ploua, când ne vedeam la Arad ploua, cu vreo două excepţii, când am fost eu la Timişoara ploua, când m-a vizitat la Cluj ploua, miercuri, când a venit, iar a plouat. Dar mereu era un anume fel de ploaie. O ploaie izolată, prietenoasă, răsărită între multe zile liniştite, cu soare. Abia când s-a amuzat el pe seama coincidenţelor, mi-am dat seama şi eu. Mi-a prins nemaipomenit de bine ziua petrecută cu el. Am mers ca odinioară la podul de fier şi am stat la poveşti ore întregi. Parcă nici nu trecuse timpul peste noi. Doar podul era mai ruginit şi trenurile treceau mai rar. Am tot făcut poze, încercând să capturez frumuşeţea locului, dar nicăieri nu ar putea fi redată mai fidel decât în amintirile noastre. Cred că şi când o să fim bătrânei, o să fim prieteni la fel de buni ca şi acum. Cum spunea el odată, iubirile sunt complicate şi trecătoare, dar o prietenie e pentru toată viaţa...El e persoana care mă înţelege cel mai bine, asta, cu siguranţă, pentru că ne asemănăm atât de mult. Cum am atâţia prieteni, de toate culori şi formele, apropiaţi dar nu suficient de apropiaţi, mi-a fost întotdeauna greu să aleg pe cineva ca best-friend. Dar dacă ar trebui să fac asta, probabil titulatura i-aş înmâna-o lui, pentru că în ciuda distanţei şi a faptului că ne vedem rar, e persoana în care am cel mai mult încredere şi în preajma căreia nu mi-e teamă să fiu eu. Pentru că nu mă judecă, doar mă mai trage de mânecuţă şi mă mai critică uneori şi asta pentru că îmi vrea doar binele.

Vorbind de prietenii, recent am încheiat una nu tocmai plăcut. Din categoria "Doar vorbe, nu fapte". El promite marea cu sarea (ca amic). Când avea nevoie de sprijin eram mereu gata să-l încurajez, dar când aveam eu nevoie de o vorbă bună, vezi să nu. Şi tot el se oftică. De ce? Pentru că mi-a luat în nume de rău sinceritatea. Eu doar i-am zis că mi-e prieten doar când are nevoie de mine, de un umăr pe care să plângă, iar în rest, îl doare la doi metri de cot de persoana mea, iar el a luat asta ca pe o ofensă de neiertat. Şi în loc să aud : "Îmi pare rău că te-am făcut să crezi asta, de acum o să mă străduiesc să-ţi arăt că îţi sunt prieten cu adevărat", am auzit "N-o să te mai caut deloc, să nu mai zici că mă folosesc de tine". Am menţionat că tot el era ofensatul? Nici măcar nu i-am zis-o ca pe un reproş, eram resemnată că e o one-way friendship. Am ajuns la discuţia asta doar din cauza unui comentariu de-al lui. E drept, puteam să fiu mai diplomată, puteam, dar n-am vrut. Şi bine am făcut. Pentru că m-am lămurit mai repede cu cine am de-a face.

Aş mai sta la "taclale", dar trebuie să mă urnesc şi să-mi fac bagajul. De mâine, back to reality. De cum ajung, trebuie să încep să-mi adun lucruşoarele pentru mutare. Dar până atunci mai am câteva ore bune de desfătare cu aerul de acasă...

Eros Ramazzotti - Ti Vorrei Rivivere

Sweet dreams are made of...

2009-04-15T01:26:00.007+03:00

Întrebările importante rămân, sunt mereu acolo, dar vine totdeauna ziua de mâine, cu propriile ei întrebări şi dileme, cu propriile ei iţe ... e normal, dar, oarecum, mă simt vinovată că mă las atrasă în pânza vieţii de zi cu zi, iar neliniştea şi vulcanul se mai potolesc. Aş vreau uneori să mă sustrag de la toate astea, să mă retrag undeva doar cu gândurile mele şi să meditez. Aş vrea să am mai mult timp să citesc despre ce e important, şi mai apoi să fac ce e important... . E greu să faci asta când nu ştii cine eşti, când întârzii cunoaşterea pentru că ai câteva lucruri pe care le adori şi te ţin ocupat şi îţi zici "mai e timp...mai e timp să aflu cine sunt, ce vreau...". E una ce vrei pe moment şi una ce vrei constant. Pentru unii e atât de uşor. Par să se nască cu o chemare. O ştiu de mici şi viaţa pare să-i aducă sper acel punct. Chemarea mea n-a fost niciodată clară, ci mai degrabă un fir de nisip purtat de vânt. Alungând vălul depresie constat că viaţa mea e mult mai frumoasă decât credeam. În ciuda lucrurilor negative, sunt totuşi lucruri care mă împlinesc. Cine ştie, poate privind altfel viaţa, o să găsesc răspunsuri pe care nu le-am aflat până acum. Şi am atâtea de făcut. Parcă pentru prima dată, într-o bucată bună de vreme, simt că am voinţa să mă ocup şi de lucrurile care nu-mi fac deloc plăcere. Cum ar fi să pun mâna pe cursuri şi să încep să mă pregătesc pentru sesiune. De ce e aşa neplăcut? Pentru că urăsc facultatea pe care o fac. Urăsc tot la ea. Cursurile incredibil de plictisitoare, ce nu mă atrag cu nimic, profesori care, în ciuda vastelor cunoştinte, nu au habar să le transmită mai departe, birocraţia tâmpită şi execrabila organizarea a secţiei mele, un colectiv distant şi pe alocuri snob şi lista ar putea continua la nesfârşit. În mare se rezumă la un lucru: mă plictişeşte de moarte, nu simt că rămân cu nimic cu adevărat util, nu simt că e challenging destul, să zic aşa. Am evitat să discut până acum despre asta pentru că în primul rând eu sunt vinovată, eu am făcut alegerea, eu am ales facultatea. Până la urmă, poate, nici nu e aşa rea, doar că mi nu mi se portriveşte. Dar e târziu. Am evitat să mă confrunt cu asta, mi-am distras atenţia cu tot felul, doar să evit să mă gândesc la asta. Dar am pornit pe un drum, trebuie să-l termin. Mă încăpăţânez să-l duc la bun sfârşit. Dacă o să pot face asta, să termin ceva ce urăsc, dar e necesar, atunci cred că o să pot face orice. Se anunţă o perioadă foarte încărcată pentru mine. Parcă văd că timpul liber o să intre la apă. Mă mut în sfârşit, într-un loc foarte departe de aşteptările mele, dar o să fiu mult mai aproape de prietenii mei, de bibliotecă şi de şcoală. Va fi încă una din provocările din meniul acestui an. Apoi "stresiunea" şi cele 20 de examene ale sale, iar apoi vara. Angajare. Noi responsabilităţi. Nu-mi doresc decât să nu uit de mine şi de tot ce e important, cu toată agitaţia asta. Oricum, trebuie să fiu puternică şi să conştientizez că toate astea sunt nimic pe lângă dificultăţile cu care se conftuntă alţii. Dragă necunoscută...să ştii că nu te-am uitat. Mă gândesc la tine în fiecare zi şi îmi doresc din tot sufletul să fie un Dumnezeu, care acum are grijă de tine şi-ţi pansează rănile. Moartea ta nu a fost un în zadar. Fiecare greutate o voi înfrunta şi pentru tine, fiecare bucurie, o voi trăi şi pentru tine.

Yann Tiersen - La Valse d'Amelie

Melodia zilei

2009-04-13T16:17:00.005+03:00

Bliss - Sleep Will Come

2009-04-13T14:02:00.001+03:00

Cred că oamenii habar n-au cu ce se mânâncă divinitatea şi universul, şi cred că dau o interpretare eronată motivaţiilor lui Dumnezeu. Interpretare dată de biserică în scopul rareori nobile. În mare, de-a lungul timpului, religia a fost un mijloc de manipulare a maselor, puţini au fost aceea ce au fost mânaţi chemare. Credinţa nu are legătură cu icoanele, veştminte aurite, pupatul mâinii unui preot, cheta de duminică, explicaţii puerile date Bibliei. Lumea e în beznă, puţini sunt cei iluminaţi. Şi eu sunt în beznă. Dar o să continui să cercetez, să caut adevărul, pentru că adevărul e adevărata lumina.

Believe nothing just because a so-called wise person said it. Believe nothing just because a belief is generally held. Believe nothing just because it is said in ancient books. Believe nothing just because it is said to be of divine origin. Believe nothing just because someone else believes it. Believe only what you yourself test and judge to be true.

Vreau să înţeleg

2009-04-13T10:23:00.004+03:00

Ziua de ieri, lungă zi, istovitoare, încărcată cu stări sufleteşti oscilante. Am căzut în pat ca o bucată de plumb, chinuindu-mă să alung din gând neliniştea. Mi-am început ziua foarte prost, ajungând să văd un filmuleţ de pe video news. M-au luat pe rând, spaima, dezgustul, furia, revolta, durerea şi deznădejdea, în urma vizionării lui. O fată era filmată cum este bătută şi omorâtă de către nişte fiinţe de cea mai joasă speţă, şi eticheta de animale ar fi prea blând pentru ei. Nişte "băieţi bine" a căror "distracţie" a fost toturarea şi uciderea unei alte fiinţe. Nici nu e de discutat ce i-ar fi putut declanşa. Nimic, dar absolut nimic nu justifică ce au făcut! Toată ziua m-au bântuit imaginile. Nu pot să înţeleg cum pot să existe asemenea fiinţe, mi-e scârbă de lumea în care trăim, pur şi simplu scârbă. Când mă gândesc la chinurile prin care a trecut tânăra aceea, până când inima a încetat să-i bată, simt că clachez. Mai ales pentru că mă simt neputincioasă, că nu pot face nimic să schimb nimic din aceste lucruri care se întâmplă la fiecare pas. Mass-media difuzează până la refuz violenţa, care generează altă violenţă şi iată un cerc vicios din care lumea nu mai iese. Văzând atâta violenţă, ajungi să devii imun la imagini şocante, ajunge să nu-ţi mai pese, sau mai rău, să devii la rândul tău foarte violent. Am ajuns la concluzia că, până la urmă, în fiinţa umană sălăşuieşte o bestie, care la majoritatea e adormită prin puterea iubirii, dar la unii e trează. Cum lupţi împotriva bestiei? O poţi anihila? Oamenii n-au găsit încă răspunsul. Aşa că fac ce ştiu, fug din calea ei. Cineva ar trebui să aibă grijă de lumea asta...Dumnezeu. Dar în momente din astea, nu pot să-i înţeleg pasivitatea. Mi-aş fi dorit atât de mult să aud un preot care să-mi dea o explicaţie satisfăcătoare. Pe cei ce se adună şi îi cântă imnuri şi se numesc creştini adevăraţi, i-aş întreba, dacă Dumnezeu e atât de bun şi Dumnezeu e iubire, de ce permite atâta cruzime, haos, suferinţă? Cu ce ai tu mai multă valoare de stai confortabil, într-un pat cald şi n-ai griji majore, pe când într-un alt colţ al lumii, o fiinţă cade chinuită, pradă bolii sau violenţei? Pentru că tu eşti creştin? Dar atâtea lucruri îngrozitoare se întâmplă şi între creştini. Iar un om care nu e creştin pentru că s-a născut într-un loc unde nimeni nu e şi nu a avut şansa să intre în contact cu ceea ce se numeşte creştinism, ce vină poartă el? Merită să moară în chinuri? Doar toţi suntem copii lui Dumnezeu. Atunci de ce întreaga lumea pare un ocean de discriminare? Unde e Dumnezeu cel bun şi drept? Aş vrea să-mi explice cineva, pentru că eu nu sunt capabilă să înţeleg. Vreau să înţeleg.

Later edit: Am primit pe mail de la cineva, ca răspuns la problemele puse mai sus, linkul de la clipul umător. Eu una n-aş merge atât de departe încât să spun că nu există Dumnezeu, cred că există, deşi nu-i înţeleg bine planul, dar tind să cred că G. Carlin are dreptate când zice că religia e "bullshit".

Life is a roller coaster

2009-04-09T11:47:00.003+03:00

Săptămâna trecută a fost de-a dreptul delicioasă şi a trecut pe un loc fruntaş în topul zilelor cu situaţii tragico-hilare. La început îmi venea să mă dau cu capul de pereţi, acum îmi vine să râd când mă gândesc la iţele sfârşitului de săptămână trecut. Prietenii ştiu de ce. M-am trezit cu o schimbare bruscă de planuri, aşa că am ieşit cu Măriucis în prea celebrul Fire, unde coincidenţele şi ghinioanele s-au ţinut scai de mine până la 4 dimineaţa, când mi-am transportat oscioarele acasă. Sâmbăta mi-am petrecut-o, în mare, vegetând şi rememorând obsedant fazele tragico-comice şi nu mă puteam decide dacă să plâng sau să râd. Am rămas la râs până la urmă. Duminica mi-am petrecut-o zâmbind. Era ziua colegei mele de apartament şi m-am dus dimineaţa să-i cumpăr un buchet de flori. Nu suntem apropiate sau ceva, ea fiind mereu ori la serviciu, ori în cameră cu prietenul ei şi ne intersectăm şi comunicăm rar, dar m-am gândit că gestul i-ar fi adus un zâmbet pe buze. Totuşi nu mă aşteptam să reacţioneze chiar într-atât. Era aşa bucuroasă când i-am dat florile, mai ales că, fără să am vreo idee, cumpărasem florile ei preferate, frezii. Lucrul ăsta m-a făcut şi pe e mine atât de bucuroasă, pur şi simplu mi-a luminat ziua. În rest am strecurat episoade din "Dead like me", care, apropo, e pur şi simplu genial. De câteva zile simt că n-am nicio grijă(cel puţin nu care să aibă legatură cu mine), mă bucur de soare şi de verdeaţă. E primavară. Da, e primăvară şi asta e tot ce contează pentru mine acum.

Ronan Keating - Life Is A Rollercoaster

Încă nu

2009-04-09T10:48:00.001+03:00

Fac şi eu ca Băse, zic că demisionez şi nu mă ţin de cuvânt. Mi-am retras demisia în urma câtorva rugăminţi călduroase şi pentru că oarecum îmi lipsea blogul. O veste proastă pentru cei ce au intoleranţă la scriiturile mele, dar sunteţi prea poftiţi să nu citiţi, dacă nu vă face plăcere. Totuşi mi-a prin bine acestă mică vacanţă, cât o furnică de mică, pentru că am avut mai mult timp să observ ce se petrece cu adevărat în jurul meu. În timp record, am încheiat o groază de socoteli şi pot să spun că nu am regrete. Merg mai departe cu convingerea, întărită şi de ceilalţi, că merit ceva mai bun. Şi dacă asta înseamnă să pun piciorul în prag şi să-i înlătur din viaţa mea pe cei ce mi-au făcut rău, then so be it. Până la urmă cred că se rezumă la cât de mult te apreciezi tu, însuţi/însăţi. Mi-a fost teamă întotdeauna să fiu prea exigentă, de teama să nu mă pierd de realitate şi să ajung să mă supraapreciez. Dar nici subestimarea nu e o atitudine sănătoasă, prin urmare am să mă gândesc mai mult la mine şi la dorinţele mele. Uhum, exact, mai egoistă. E ceva de-a dreptul bolnăvicios în a mă lăsa călcată în picioare, doar de teama de a nu face rău cuiva, sau pur şi simplu pentru că mi se pare greşit să răspund cu rău. N-am să mai întorc obrazul, dar nici n-am să dau. Pur şi simplu am să plec. Oamenii nu se schimbă. Foarte puţini o fac şi doar dacă vor asta suficient de tare. Credeam că dacă mă străduiesc suficient de tare să-i fac să înţeleagă, dacă le evidenţiez adevărul, vor conştientiza şi vor dori să devină mai buni. Însă majoritatea au o părere ori prea bună, ori prea proastă despre ei şi ti-o iau în nume de rău dacă încerci să le explici cum stau lucrurile. Şi oricâte argumente le aduci, se încăpăţânează să rămână în acelaşi stadiu. Şi ocupându-mă mereu de ceilalţi ajung să mă neglijez pe mine. Şi nu e nimic nobil într-un asemenea sacrificiu, e doar naivitate şi prostie. Când cunosc pe cineva cu probleme simt că e de datoria mea să îl ajut, iar de cele mai multe ori ajung să îmi irosesc energia cu cineva care, de fapt, nu vrea să fie ajutat şi tot aşa. Chiar şi în cazul în care am reuşit să contribui cu ceva bun în viaţa cuiva, mi se întoarce rapid spatele. Măcar de nu ar face-o aşa subit să nu fie atât de dureros. De acum înainte am să încerc să fie mai selectivă cu oamenii cărora le voi acorda atenţie. Doar când voi auzi că persoana a conştientizat că nu e în regulă ce i se întâmplă, că are nevoie de o schimbare mă voi mai implica. Sau aş putea încerca să mă împrietenesc cu oameni care aleg să fie în preajma mea pentru că vor, nu pentru că au nevoie de mine.

2009-04-04T05:03:00.001+03:00

Da, da, da. Precum ziceam ziceam zilele trecute. A fost mai rău, mai rău ca într-o zi de vineri, 13. Oh well, life is what it is.

D'ale lui Murphy

2009-04-02T14:47:00.001+03:00

Din categoria "un rău nu vine niciodată singur". Îţi merge prost? Zâmbeşte! Mâine va fi mai rău.

Viaţa ca un vis

2009-04-01T10:19:00.007+03:00

Am ajuns să constat că, în multe situaţii, m-am agitat degeaba, deoarece, în cele din urmă, doar timpul a fost cel care a limpezit apele. Trebuie să accept că sunt multe lucruri pe care nu le pot schimba, oricât de mult mi-aş dori. Sora mea avea o cană cu următoarea inscripiţie: "Doamne, dă-mi puterea să schimb lucrurile ce pot fi schimbate, să le accept pe cele ce nu pot fi schimbate, şi înţelepciune să să le pot deosebi pe cele două". Cuvinte purtătoare de înţelepciune. Uneori pur şi simplu nu ştii până unde să mergi, când trebuie să te opreşti, uneori e mai bine să acţionezi, altă dată doar să aştepţi. Eu m-am oprit, iar timpul mi-a confirmat că am făcut alegerea cea mai bună. Sunt oarecum uşurată. Încă o filă din cartea vieţii mele...Iar ajung la un subiect care nu va înceta niciodată să mă frământe, destinul sau liber arbitru. În ce măsură viaţa noastră e influenţată de un fir de aur invizibil. "Is is written...". Cu aceste cuvinte se termină filmul vizionat aseară. "Slumdog millionaire". Mi-a plăcut foarte mult. Mi s-a părut bine făcut, jocul actorilor, la fel de bun, scenariul, tot. M-a prins. Mai mult decât firul poveştii de dragoste m-a prins dârzenia personajului Jamal. În ciuda greuţăţilor, atâtor drame, a ştiut ce a vrut şi a luptat până a obţinut. El spune la sfârşit "pentru că este scris...". Însă el e cel ce a făcut să fie posibil. El a scris. Nu viaţa, nu destinul. Doar el. Pentru că nu a uitat. Pentru că a căutat. Pentru că s-a luptat. Da, viaţa i-a prăsarat mici indicii, mici ajutoare. Dar până la urmă doar el e cel ce a făcut să se întâmple. Vorbesc de Jamal, ca şi când ar fi real deoarece cred că povestea lui e povestea mea şi a ta şi a multora. Povestea destinului. Povestea viselor. Povestea forţei interioare. Dar poate într-un fel ţine şi de altceva. În microuniversul propriu, fiecare are probeleme, drame, traume, vise, ceva/cineva pentru care luptă, sau şi-ar dori să lupte. Mi-aş dori să îmi doresc şi eu ceva atât de mult. Să simt că ceva, cineva îmi e scris. Dar sunt aşa pierdută. Încă nu am găsit ceva care să mă inspire atât de mult. Cândva ştam. Aveam forţa interioară. Inima îmi clocotea pentru viaţă. Dar odată cu el s-au dus şi visele mele. Nu doar vise de iubire. Nu. Visam lucruri măreţe. Apoi am rămas să strâng cioburile. Am rămas schiloadă. Cum ar fi fost ca Latika să îi spună lui Jamal, atunci în gară, că nu îl mai iubeşte, că eforturile pe care le-a făcut pentru relaţia lor au fost în zadar. Ar fi simţit că i se taie picioarele. Aşa am simţit eu atunci. Nu mă aşteptam, nu de la omul pentru care aş fi făcut orice. Oamenii maturi zâmbesc şi spun că sunt doar valurile tinereţii. Aşa să fie oare? Şi oare am şi eu ceva pus de-o parte, cum se spune? Oare mă voi mai regăsi în altă stare decât cea de călduţ? Chiar acum sunt atât de liniştită. Acordurile de pian îmi potolesc orice zvâncnire de nemulţumire. Acum câteva zile mă simţeam sufocată de tot ce am în jur. Acum doar privesc detaşată marea de întrebări. Muzica îmi potoleşte orice anxietate. Uneori mă face fericită. Chiar mai fericită decât o fac oamenii.

Erik Satie - Trois Gymnopedies - Lent et Douloureux

No ordinary morning

2009-03-28T13:36:00.002+02:00

Sătulă de oameni. Sătulă de internet, messenger şi telefon. Sătulă de răceala celor de lângă mine. Sătulă de a fi atât de singură, dar totuşi mereu înconjurată de oameni. Obosită. Prea obosită să mai am răbdare să încerc să-i înţeleg, să le descifrez firea şi motivaţiile. Nu-mi doresc acum decât să fiu eu cu mine, cu muzica şi cărţile mele. M-aş refugia pe o insulă pustie dacă aş putea. Aş avea nevoie de o îmbrăţişare sinceră şi lungă. Dar ştiu că n-o primesc. Aşa că mă retrag în lumea mea să-mi reîncarc bateriile. Dacă mai sunt în stare.

Chicane - No Ordinary Morning

Smile like you mean it!

2009-03-27T15:17:00.004+02:00

Tocmai m-am făcut de cacao în faţa a 5 oameni. Do you know how that feels? It feels great! Acum un an n-aş mai fi ieşit din casă o săptămână. Când eşti sclavul părerii celorlalţi, încearcă exerciţiul următor. Din când în când (pentru că ce-i prea mult strică) fă ceva ce în mod normal nu ai face. Fă ceva nebunesc. Ai să vezi că în timp ce oamenii se uită la tine ca la un ţăcănit, tu constaţi că eşti încă viu. N-ai murit pentru că cineva şi-a făcut o impresie proastă, sau greşită despre tine. Şi te simţi eliberat. Lumea ta nu se va nărui că ai făcut o gafă. Ba din contră. Vei avea ce să povesteşti prietenilor şi un motiv bun de râs în zilele negre. Până la urmă nu eşti dator lumii să-i demostrezi ceva. Eşti dator doar ţie, să fii cine vrei să fii, cum vrei să fii şi să nu te pierzi de adevărata identitate prin compromisurile pe care le faci ca să fii acceptat. Învaţă să râzi de tine. I have. Şi cum ziceam, it feels great! A crazy day to you all!

"We're never gonna survive unless...we get a little crazy"

Deep waters

2009-03-27T11:21:00.002+02:00

Îmi zicea cineva zilele trecute că este surprins de sinceritatea cu care scriu, de faptul că vorbesc atât de deschis despre mine. Scriu doar despre frământări de viaţa de zi cu zi, întrebări pe care ni le punem fiecare din noi, probleme cu care ne confruntăm fiecare. Da, toate acestea spun multe despre mine, dar sunt atât de multe lucruri despre mine despre care nu scriu, despre care vorbesc doar cu cei dragi, atâtea lucruri despre care nu vorbesc cu nimeni, nu sunt scrise nicăieri, auzite nicăieri, doar crestate în inima mea, în mintea mea. Mulţi au impresia că dacă sunt aşa deschisă, ştiu totul despre mine, că m-au "ghicit", cum se spune. Nu mi-e teamă să spun anumite lucruri pentru că sunt mereu în căutare de răspunsuri. Fiecare care om deţine un secret, o viziune asupra lumii. De aceea cred că e important să ne împărtăşim o parte din gânduri, pentru că astfel comunicăm şi se crează o legătură dintre noi. Aflăm răspunsuri. Yes, I am an open book, but this book has many, but many pages, and its essence lies in what it isn't written.
"Never apologize for showing feeling. When you do so, you apologize for the truth."

Strange

2009-03-26T09:19:00.007+02:00

M-am trezit azi un pic mai surdă ca de obicei. Concertul de ieri m-a lăsat cu sechele auditive. Şi un pic mai...înţeleaptă?? Să recapitulez ziua de ieri. După vreo două ore de somn adunate pe parcursul întregii nopţi, m-am văzut învinsă de opoziţia minţii mele faţă de acest elixir şi m-am dus, dis-de-dimineaţă, la cursuri. Eram energică şi binedispusă. Ca să vezi beneficiile unei nopţi de nesomn. E drept că eram destul de aiurită, dar măcar mă simţeam bine. Până şi profa de sport a avut onoarea de a mă avea prezentă la ora ei. După ce tirana a scos sufletul din noi, am încheiat orarul academic pe ziua respectivă şi mi-am transportat corpul, devenit de tinichea, acasă. După somn scurt, o cină şi un duş la fel de scurte, orologiul marca ora 21.00 şi eu şi Ligia eram în faţă la Music Pub. A fost concertul trupei unui fost amic (we used to be friends, dar acum vorbim foarte rar, deci se justifică acel fost în faţă la amic, nu?), la care nu prea aveam stare să merg, dar mi s-a spus, "be there or be dead". Evident că nu era serioasă ameninţarea, dar mă simţeam cu musca pe căciulă pentru ultimul lor concert, la care am promis că mă duc, dar nu am reuşit să ajung. Nu suntem (eu şi Ligia) mari fane heavy metal, dar în cele din urmă a fost chiar fun. Păcat că, azi, aud totul în pungă. La un moment dat Ligia m-a părăsit, s-a dus să ia ceva de băut, iar eu, influenţată de balada cântată în momentul respectiv, m-am cufundat în nostalgie. Mi-am amintit de mine. De cum eram pe vremea asta, anul trecut. Oamenii pe care i-am cunoscut atunci. Felul în care mă simţea. Eram o epavă emoţională. Sufeream cumplit, dar mă străduiam să n-o arăt. De aici şi teribilismele anului trecut. Căutam să fiu altfel de cum am fost până atunci, să mă rup de mine, cea precaută, cea care se temea de extreme, de schimbare. Căutam să fiu spontană, să mă las purată de val. Nu m-a ţinut mult perioada asta. E cumva împotriva firii mele. Nu că ar fi ceva rău în a te lăsa purtat de val, dar la mine, valul ăsta era pur şi simplu malefic. Şi nu am ajuns decât să sufăr şi mai mult. Deşi, îmi dau seama că de multe ori îmi fac prea multe scrupule şi mă pedepsesc şi pentru cele mai mici lucruri. Într-un fel eram setată (şi încă mai sunt) pe un fel de perfecţionism în etică personală. Răul a venit apoi, într-un fel de la mine, pentru că mă chinuiam pentru orice greşeală, oricât de nesemnificativă. Pentru că nu făcea parte din plan. Deoarece credeam că în cele din urmă eu voi fi doar suma geşelilor mele. Paradoxal, cu cei din jur sunt foarte îngăduitoare. Nu judec oamenii după greşelile lor, îi văd doar după ceea ce sunt. După felul cum îi simt. De ce poate fi atât de greu să fac la fel cu mine? De multe ori, nu reuşesc să văd la mine doar ce era rău. Doar defectele, doar greşelile. De ce trebuie să fie atât de greu să mă accept, să mă iubesc? Cine m-ar iubi, din moment ce şi mie mi-e greu să mă iubesc. M-am pierdut din nou în amintiri şi am uitat esenţialul. Lucrul cel mai importat pe care l-am descoperit, în mica mea călătorie spre trecut, este că mult din răul de atunci a fost spre bine. Pe Ligia am cunoscut-o printr-un om care nu s-a purtat tocmai frumos cu mine. Ca şi pe alţi câţiva din cei ce îmi sunt astăzi dragi şi apropiaţi. Şi mi-am dat seama că, în loc să fiu tristă pentru o persoană rea pe care am cunoscut-o, ar trebui să fiu recunoscătoare pentru cei ce îmi sunt, azi, prieteni. Şi dacă nu aş fi greşit, nu aş fi sţiut câte ştiu azi. Nu aş fi cine sunt azi. Şi azi, cred că ar trebui să fiu destul de împăcată cu ceea ce sunt şi cine sunt. De ce spun ar trebui? Pentru că nu am încredere în mine pe cât ar trebui. Niciodată n-am avut. Cred că asta e printre cele mai mari provocări cărora trebuie să le fac faţă. Să cred în mine.

Viaţa şi cărările ei nebătătorite

2009-03-24T00:23:00.004+02:00

Am zis că o să mă duc la somn, dar am zis că totuşi mai stau câtva timp, doar eu cu mine. Singurele clipe în care apuc să respir. De câteva zile mă macină două întrebări "Ce-ţi doreşti de la viaţă? Şi ce faci tu ca să-ţi îndeplinşti visele?". Întrebările au venit din partea surorii mele, care probabil a ajuns la o limită. S-a săturat de mine şi de letargia mea. Şi o înţeleg. Adevărul e că nimeni nu te poate ajuta dacă nu te poţi ajuta, în primul rând, singur. Ce vreau eu de la viaţă? Nu ştiu. Vreau multe. Visez la mult şi visez într-una. Partea tristă e că mă rezum la visat. Când am ajuns să-i răspund la întrebarea "Ce faci tu pentru visele tale?" m-am împotmolit. M-am văzut nevoită să spun nimic. Pentru că asta am făcut, nimic. Am aşteptat ca totul să-mi pice din cer. Am aşteptat şi am îngânat precum în cântecul celor de la Holograf "Vreau o minune, vreau o minune-n viaţa mea!" Destul de patetic, aş putea spune. Am avut parte de câteva "minuni" până acum. Şi nu veneau niciodată pe rând. Veneau în cârd. Se manifestau zgomotos. Mă trăgeau insistent de mâncuţă şi îmi strigau " Hei, tu de-acolo! Ia uite aici. Eu sunt minunea ta. Eu o să-ţi schimb viaţa şi o să te scalzi în fericire." După o bucată de vreme de alimentat speranţe în necunoştinţă de cauză, rămâneam empty-handed. Mai pustie ca înainte. Mai confuză ca înainte. Oare ce-mi doresc de la viaţă?. Îmi doresc clişeul. Îmi doresc povestea. Îmi doresc tacâmul complet. M-am minţit singură că îmi doresc liberate, că îmi doresc eu să cunosc lumea, să o respir. Oare chiar mi le doresc? Dacă mi le-aş dori, oare aş mai aştepta prinţul pe cal alb să vină să mă salveze? Dacă mi le-aş dori, nu aş face ceva pentru ele? Să vedem. Până la facultate mi-am dorit să fiu profesoară de engleză. Am dat la LMA, unde modulul pedagogic e opţional. Oare m-am apucat de el? Da, aţi ghicit, răspunsul este nuuu. Am mai vrut să fiu psiholog. N-am dat la Psihologie, pentru că nu eram chiar hotărâtă. Adevărul e că, mai mult sau mai puţin, sunt un fel de psiholog pentru că am ajuns să fiu, de multe ori, mama-răniţilor, cum îmi zice Andreea. Deşi am probleme, ca tot omul, trebuie să mi le însuşesc pe ale altora şi apoi să le rezolv. I seldom end up fixing others, but I don't seem to be able to fix me. Oricum, jobul ăsta nu e plătit şi, deşi îl fac cu mare plăcere, nu îmi aduce pâinea pe masă. Am vrut să mă fac fotograf. Câţiva ani am meşteşugit cu photoshop and alte cele. Era în vogă să ai poze editate pe hai cinci. Era în vogă să ştii edita. Şi nu, nu erau editate cu ramă roz şi inimioare şi balonaşe. Îmi place să cred că am făcut o treabă destul de drăguţă. Cel puţin aşa mi s-a spus. Apoi am descoperit că hai cinci e stupid. Am făcut şi eu câteva fotografii prin călătoriile mele, le-am pus pe deviant art şi, apoi,...nimic. Am sărit la alt vis. Nu mai ştiu care era. Aaaa, da...scrisul. Am început să scriu. De un an tot încep cartea aceea, care va fi mai ceva ca Harry Potter şi Twilight la un loc. Am început un blog. Am scris o vreme. L-am şters. Mi-am făcut altul. Îmi dau seama că scriu cretinării, dar mi-e cam lene să-l şterg, în plus, am şi meşterit la grafică şi mi-e dragă. Daaa, alt vis de al meu. Web design. Încă unul pe care care s-a pus praful. Mai visez să călătoresc. Cât mai mult. Oriunde. Să mă umplu de energia universului. Să fiu martoră la miracolul lumii. Al omului. Al naturii. Dar bine, pentru asta am nevoie de bani. Un minim de bani. Pe care nu-l am. Pentru că nu am o slujbă. Ca să am o slujbă trebuie să am timp pentru ea. Şi trebuie să fiu bună în ceea ce fac. Dar pentru asta trebuie să aflu ce vreau sa fac. Să revenim la întrebarea serioasă. Ce vreau de la viaţă? Ce vreau? În esenţă mi-aş dori un singur lucru. Să fiu iubită. Da, să fiu iubită. Nu-mi prea pasă ce slujbă o să am, numai să fiu în stare să o duc, unde o să locuiesc, ce haine o să îmbrac, atâta timp cât o să mă aştepte cineva cu braţele deschise, şi cu privirea caldă şi plină de dragoste doar pentru mine. Care să mă ia în braţe şi să zică şi să îmi spună vorbe blânde şi frumoase şi că totul va fi bine. Dar cică dragostea nu ţine de foame. Şi aşa eu n-am fost prea norocoasă într-ale amorului. Şi totuşi asta aştept. Bine, dar cine nu aşteaptă? Toţi vrem aşa ceva. Mai mult sau mai puţin. Oricum, majoritatea. Întrebarea rămâne valabilă. Ce vreau? Apoi dacă descopăr în sfârşit, mai rămâne să aflu ce pot să fac şi să aplic. Voi ce vreţi de la viaţă?

P.S. Cândva mă tenta să descopăr Nirvana (no, not the band).

P.S. În timp ce scriam asta visam la o minune.

Holograf - Vreau O Minune

Stare de nestare

2009-03-21T22:19:00.003+02:00

Am luat la rând lepşele restante, în încercarea de a mai omorâ timpul. Am o stare de nestare. Şi când cineva mă roagă să-i explic de ce am o stare de nestare, iese pros! Pentru că mai mult ca sigur va înţelege mai mult decât vreau să spun. Şi nici măcar nu ştiu de ce mai spun. Vrând să să dau tribut sincerităţii, creez disconfort aiurea. Nu mă ajută nici pe mine, nici persoana care îşi face griji. De ce nu mă pot preface şi să fiu convingătoare când spun că n-am nimic? Eu mereu am ceva. Mereu analizez, creierul mi-e mereu populat de n scenarii, dar nu o arăt întotdeauna. Doar în zile în care sunt prea apatică şi prea abătută, din oareşce motive. Azi m-am trezit uşor îngândurată. Am vorbit ieri cu o prietenă cu care nu mai vorbisem de mult timp şi mi-am reamintit de unele evenimente neplăcute. Nu prea am fost în apele mele din cauza asta. Am încercat să explic de ce sunt în starea asta, dar oarecum a ieşit ceva foarte vag. Iar el crede că mi-am pierdut entuziasmul. Nu, doar că m-am gândit mai intens la ce ar trebui să fac. Maybe I worry too much. But this is who I am. Nu e chiar la îndemână să mă schimb peste noapte. Încă mă acomodez cu nou-dobânditul entuziasm. Maybe I'm aproaching this the wrong way. What should I do to think happy thoughts all the time? This "being-happy job" is more difficult than I thought.

Lepşele să curgă gârlă

2009-03-21T21:05:00.001+02:00

Culeasă de la Dey.

1. Pune playerul pe shuffle.
2. Apasă „înainte” pentru fiecare întrebare.
3. Foloseşte titlul melodiei ca şi răspuns la întrebare chiar dacă nu are sens. Nu trişa!

1. How are you feeling today?
Bon Jovi - Runaway

2. Will you get far in life?
Switchfoot - Dare You To Move

3. How do your friends see you?
Titiyo - Come Along

4. Will you get married?
The Fray - Trust Me

5. What’s your best friend’s theme?
Clint Mansell - Together We Will Live Forever

6. What is the story of your life?
Dream Theater - The Dark Eternal Night

7. What was high school like?
Moby - In This World

8. How can you get ahead in life?
Muse -Feeling Good

9. What is the best thing about your friends?
Alternosfera - Ploile Nu Vin

10. What is in store for this weekend?
Angels & Airwaves - Breathe

11. What song describes you?
Morcheeba - The Antidote

12. What song would describe your grandparents?
Studio One - Cheamă-mă

13. How is your life going?
Linkin Park - Easier to run

14. What song will they play at your funeral?
Jazz Lounge - Mas Que Nada

15. How does the world see you?
Foreigner - Waiting For A Girl Like You

16. Will you have a happy life?
Coldplay - Careful Where You Stand

17. How can I make myself happy?
Metallica - Turn the Page

18. What should you do with your life?
ATB - Humanity

Mda...interesant rezultat.

Oricui se plictişeşte :P.

Despre mine...

2009-03-21T20:14:00.001+02:00

Leapşa primită de la Măriucis a mea:

Sunt aiurită, ameţită, zăpăcită, adormită, visătoare, veselă, îngândurată, optimistă, pesimistă şi veşnic confuză.
Mi-aş dori să fiu mai ambiţioasă.
Nu-mi place să mi se dea ordine, să fiu privită de sus, sau luată peste picior.
Orice nu mă omoară mă face mai puternică.
Nu uit zilele de naştere ale celor apropiaţi.
Nu pot să fac tot ce mi-aş dori să fac. Dar sunt pe drumul cel bun.
Pot să trăiesc într-o lume numai a mea.
Urăsc nedreptatea şi răutatea.
Mă atrag oamenii ciudaţi, inteligenţi şi cu probleme emoţionale.
Joc teatru când simt că mi se joacă teatru.
Puţini sunt cei ce mă cunosc cu adevărat.
Pregătesc mâncărurile preferate cu mare plăcere.
Îmi place să cred că există viaţă după moarte.
Nu suport cicăleala.
Apreciez sinceritatea şi bunătatea sufletească.
Aş vrea să întâlnesc mai mulţi oameni îm care să pot avea încredere.
Mă tem să nu treacă viaţa pe lângă mine şi să nu-mi fi împlinit măcar o parte din vise.
Îmi pare rău pentru momentele în care am rănit pe cineva, fie şi fără voie.
Aud mereu voci supărate care îmi cer să mă maturizez.
Văd o lume din ce în ce mai degratată şi degradantă, iar acest lucru mă întristează profund.
Nu îmi place de mine când sunt impulsivă.
Rar mă pierd cu firea, dar şi când o fac nu recomand nimănui să-mi stea în cale.
Păstrez o groază de nimicuri ce nu-mi folosesc la nimic.
Nu sunt mulţumită de multe aspecte ale vieţii mele.
Sunt confuză...mai mereu.
Ar trebui să fiu mai fermă în decizii.
Am nevoie de multă linişte şi iubire.

Cine mai doreşte, cine mai pofteşte...

Peştişorul de aur

2009-03-21T10:27:00.004+02:00

Înmânată de Miky.
Am reuşit să pescuiesc peştişorul de aur. Ca să îl eliberez îmi va îndeplini 3 dorinţe. Care sunt acelea?
1. Să reuşesc în tot ceea îmi propun şi visez.
2. Eu şi cei dragi să fim sănătoşi până la clipa cea din urmă.
3. O lume mai bună. Fără oameni care mor de foame şi boli şi fără războaie.Defapt, am bifat mai mult de trei dorinţe. I'm greedy, I know, 8-|. I jus't can't pick three.

Leapşa merge la Sergiu, Damien şi Niros ;;).

Degringoladă totală, dar...

2009-03-19T13:35:00.004+02:00

Din când în când mai îmi iau câte o pauză, şi mă pironesc lângă fereastra din bucătarie, cu o cană de lapte cu cacao, şi încep să procesez evenimentele din ultima perioadă. Mi se pare că a trecut atâta timp de când am făcut ultima dată ritualul, dar nu e decât o impresie. Am senzaţia asta din cauza agitaţie ce gravitează mereu în jurul meu. Adevărul e că mai mereu trăiesc câte o dramă(dacă nu a mea, cu siguranţă pe a altuia), mai mereu ajung în câte-o încurcătură şi timpul devine, astfel, un inamic viclean pentru mine. Pierd mereu noţiunea timpului, trec zilele pe lângă mine, pe nesimţite, aproape întotdeauna neştiind ce zi e, ce am de făcut, iar dacă se întâmplă să-mi fi planificat ceva, cu siguranţă apare ceva ce dă totul peste cap. Când mă gândesc doar la ultimele trei luni, la tot ce s-a întâmplat, mă ia ameţeala. Nici o săptămână n-a fost ca cealaltă, m-am perindat de la o stare la alta, ori depresie, ori indiferenţă totală, sau chiar fericire, în câteva momente, toate stările mele fiind reacţii la diferite întâmplări. La fel şi relaţiile cu cei din jur, se întind pe o paletă largă. Uneori mă mai las păcălită de liniştea de dinaintea furtunii şi am impresia că tabloul este, în mare, terminat. Apoi apere ceva, mereu apare ceva. Însă acel ceva pare să mă ducă spre ceva important...ceva bun. Mi se închide o uşă şi apoi mi se deschide alta. E ca un puzzle care aşteaptă să fie terminat. Chiar sunt curioasă unde mă va purta vântul. Încă un aspect pozitiv e că nu apuc să mă plictisesc. Mi-aş dori, parcă, ceva mai mult timp să pot să-mi analizez mai bine deciziile, oportunităţile, dar sunt bucuroasă, pentru că simt că trăiesc. Şi simt că vreau să lupt pentru mine şi pentru cei dragi mie. Să lupt pentru visele mele. De ce n-aş putea fi bine? De ce n-aş putea fi şi eu mulţumită? Măcar pentru o perioadă. Ştiu că aproape totul e perisabil, efermer. ... De câteva zile mă îmbrac într-o euforie discretă şi parcă totul a devenit mai uşor. Un parfum de fericire mă îmbie din depărtare. Sunt conştientă că starea asta nu va dura veşnic, dar am speranţa că prevesteşte un final bun. Ar fi ceva într-adevăr nou pentru mine, după toată încorsetarea şi deznădejdea din ultimii ani. Poate o să-mi fie răsplătită aşteptarea. Dacă nu, cu sigurantă voi rămâne cu vreo învăţătură pe care o voi lua cu mine mai departe.

Röyksopp - So Easy

Modest Mouse - Float On

Încă una

2009-03-18T20:42:00.004+02:00

Leapşă de la Înger Căzut:

CE TE FACE SĂ-ŢI LINGI DEGETELE?
- Tortul de bezea al mamei, Tiramisu de la New Crocco, zmeura, îngheţata de fructe de pădure şi clătitele cu finetii şi banane...şi pizzaaa.

CE-ŢI ÎNCÂNTĂ OCHII?
- Frumuseţile naturii şi oameni fericiţi.

CE-ŢI PLACE SĂ ATINGI?
- Petalele trandafirilor şi pielea de bebeluş.

CE MIROSURI TE ÎNCÂNTĂ?
- Parfumul preferat, spumantul de baie de afine, mirosul mierii.

Merge mai departe oricui doreşte.

Bun şi bine

2009-03-17T17:32:00.004+02:00

A fost chiar neaşteptat de bine acasă. M-am ghemuit în braţele ei ca odinioară. Mi-am amintit cum e să fiu cocoloşită de către cea care mi-a dat viaţă. Ştiu că nu s-a schimbat totul peste noapte, dar sunt recunoscătoare că am avut parte de momentele astea. Mi-a fost dor de ea. Mi-a fost dor să-mi spună că mă iubeşte şi că sunt copilul ei. M-am întors încărcată cu energie şi optimism. Am ieşit cu nebunii mei prin oraş, am fost cu sora mea la un film genial şi am găsit un răspuns la o întrebare ce mă bântuia de ceva vreme. În mod ciudat am reacţionat altfel decât mă aşteptam. Ar fi trebuit să mă întristez, ar fi trebuit să sufăr, să mă deprim, să mă izolez, să fac ce fac de obicei, să-mi plâng de milă. În schimb zâmbesc. Sunt aeriană şi visez cu ochii deschişi. Pentru că viaţa e plină de surprize. Pentru că e atât de minunat să cazi în visare pe nesimţite şi să nu-ţi fi dat seama. Pentru că ceea ce simţeam venea de fapt din vanitate şi s-a spulberat sub lumina adevărului. Pentru că nu ştiam mai nimic despre el şi odată cu primul fir de nisip apărut pe pictura iniţal imaculată a început să dispară şi aura până n-a mai rămas nimic...Azi a răsărit un soare discret pe strada mea. Nu mi-a bătut la uşă. Nici nu l-am simţit când a intrat. Dar cert e că e aici. Nu ştiu pentru cât...Dar "what will come will come, and right now we're in the sun...".

Bryan Adams - Inside out

Sophie Ellis-Bextor - Today The Sun's On Us