Când nu scriu...

Trăiesc şi visez. O prietenă îmi spunea, săptămâna trecută, ce puţină asemănare găseşte între persoana ce reiese din ceea ce scriu pe blog şi persoana pe care o vede când petrecem timp împreună. Că dacă nu m-ar cunoaşte, din ceea ce scriu, i-aş părea veşnic abătută, negativistă, depresivă, undeva la polul opus faţă de realitate, când sunt mai mereu zâmbitoare şi deschisă. Explicaţia e relativ simplă. Blogul e al meu twisted, dark(ish) little corner, "un abis colorat" de stări şi trăiri, cum zicea, acum o bucată de vreme, cineva dintre cei ce mă citesc. Pentru oareşce motiv simt nevoia să scriu mai mult când mă aflu în ape tulburi (stări mai puţin pozitive). Poate pentru că atunci prefer singurătatea şi să nu vorbesc despre ceea ce mă frământă cu cineva anume. În acele momente nu mă încântă nicio companie şi mă ajută să mă exprim în felul acesta. Da, în mare scriu despre...cum mă simt într-una din clipele acelea, însă, desigur, am destule interese pe lângă. Viaţa în toate liniile ei. Inclusiv ştiinţă, politică sau încălzirea globală. Doar că pe toate acestea, de cele mai multe ori, aleg să le dezbat cu cei din jur. Bun, şi dacă tot scriu despre sentimente şi trăiri de ce nu şi despre fericire? Mai scriu şi despre asta, totuşi...de cele mai multe ori sunt prea preocupată să trăiesc momentul.